Trei sferturi de veac

Un consistent, excelent grupaj Mihail Sebastian găsim în nr. 135 din OB­SER­VATORUL CULTURAL. Beneficiind de contribuţia lui Geo Şerban, grupajul sau suplimentul (opt pagini pline plus un articol reprodus pe locul editorialului) reprezintă o nouă ocazie de a-l citi pe sensibilul, frământatul scriitor şi gazetar. Pe lângă acuitatea textului Meditaţie despre criză şi automobile, de remarcat şi indicele lui de actualitate. Timpul n-a muşcat deloc din el, aşa cum n-a mişcat un milimetru Situaţia, eterna situaţie românească. Iată: "Profunda neseriozitate a politicii româneşti nu are nevoie de criză pentru a se desena în proporţii naturale. Circumstanţele, fie mari sau mărunte, grave sau banale, apăsătoare sau comode - omul nostru politic e acelaşi, respirând în neseriozitate ca peştele în apă. Neseriozitatea este elementul lui biologic şi spiritual. Trăieşte cu ea, din ea, pentru ea. (...) Obiectiv vorbind, nimic, absolut nimic nu se schimbă, şi pentru treburile grave, esenţiale ale timpului, înlocuirea unei duzini de miniştri cu altă duzină de miniştri este un detaliu dintre cele mai mărunte. Fiindcă, dacă în politică oamenii sunt instabili şi trecători, problemele sunt permanente. Falsificarea vieţii noastre publice vine, însă, tocmai de acolo de unde noi punem accentul pe ceea ce este trecător şi ne dezinteresăm de ce este permanent. Ne-am învăţat, adică, să socotim o situaţie politică după oameni, nu după probleme. Şi ne-am deprins să credem că oamenii pot ceva împotriva problemelor, că ei le condiţionează, că ei le comandă, când realitatea este exact contrară. Nimeni nu poate face nimic decât supunându-se la realităţi. Iniţiativa le aparţine lor. Oamenilor nu le rămâne decât ascultarea şi înţelegerea. Asta se pare că explică totul - şi sterilitatea vieţii publice româneşti, şi confuziile ei de valori, şi erorile ei repetate."
Pare că frazele lui Mihail Sebastian au fost scrise nu în noiembrie 1933, ci după aproape trei sferturi de veac, în octombrie 2007.

Fuga la pensie

Se poartă pensiile private. E o realitate, uşor sinistră, cu care ne binecuvântează, zilnic, zeci de reclame, de fapt, "fâşii de viaţă", în care adolescenţi îndrăgostiţi contemplă, ca-n (quatre) vingt année apres, bastoane şi proteze. Însă una din aceste strategii de atragere a clienţilor (sic!) a întrecut măsura. În paginile unor publicaţii utilitare, de tipul ghid TV sau ghid al locurilor de petrecere a loisir-ului, se poate citi o pretins simpatică Odă a weekendului. Să tot torni la rime şchioape..., ar zice poetul. De conţinut, să nu mai spunem. Oda weekendului e, pre versuri tocmite, Povestea unui om leneş, cu infinit mai puţin haz. Aflăm, aşa, că la respectivul sfârşit de săptămână naţiunea huzureşte în pat până pe la orele amiezei (în special doamnele), că se merge la un grătar, şi că scăpăm, ce minune, de nesuferita slujbă. Asta n-ar fi nimic, fără poanta finală: cine iubeşte weekendul, va îndrăgi pensia! Adică cum?! La odihnă naţiune, ce atâta... Vorba veche: munca l-a făcut pe om, dar nici lenea n-a omorât pe nimeni.