Supravieţuirea Irinei Nicolau
Viaţa Românească a început anul cu un număr dublu consistent - 256 de pagini cu semnături alese: Andrei Codrescu, George Banu, Radu Aldulescu, Şerban Foarţă, Ion Pop, Dan Perşa, Mihai Şora & Luiza Palanciuc ş.a. Cronicarul a citit cu interes întregul volum 1-2/2008, dar l-a emoţionat în mod special o secţiune din sumar dedicată Irinei Nicolau, care la 29 ianuarie ar fi împlinit 62 de ani . Grupajul care o readuce printre noi la cinci ani şi jumătate de la dispariţie e alcătuit de Marian Drăghici, care nu a cunoscut-o personal, ci doar prin paginile ei scrise şi din povestirile celor ce i-au fost apropiaţi, marcaţi cu toţii de personalitatea fermecătoare a Irinei Nicolau. La unii dintre ei a apelat, rugîndu-i să o povestească, fiecare pe limba lui. Dar cel mai bine se povesteşte însăşi Irina, "descusută" de graficiana Mihaela Şchiopu în două convorbiri inedite, înregistrate în 1998 şi în 2002 - anul ei din urmă. Aflăm astfel că îi plăcea enorm să aranjeze obiectele, "fiindcă simt la obiecte aşa o mare neputinţă de a se mişca singure, încît am ajuns la concluzia că nouă ne revine obligaţia să le punem împreună, să le ajutăm. De pildă, floarea soarelui se întoarce după soare, îi convine, ea poate. Obiectele nu se pot întoarce după noi". Pentru ea, timpul "e ceva de care mi-e groaznic de frică şi nu ştiu de unde să-l apuc. Cel mai simplu pentru oameni este să opereze cu timpul, îl mărunţesc, îl măsoară şi după asta se orientează. Să împarţi timpul este să-i faci un rău fizic, în măsura în care el are un corp, îl stîlceşti. Cabinetul Timpul, de la Muzeul Ţăranului Român, l-am făcut ca pe un avertisment pentru ceilalţi oameni. Cabinetul ăsta are rolul de a-i trage pe oameni de mânecă şi de a le spune Ťfiţi atenţi că trăiţi în timp, că el este ritmat de sărbători şi dacă nu mai ţineţi sărbătorile atunci începe să se tulbure totul, fiţi atenţi cu obiectele care vă înconjoară. Ele îmbătrânesc şi morť." Generoasă, simţea mereu nevoia de a dărui, în special tinerilor: "Eu am căpătat atîta în viaţa mea de la alţii, încît port un fel de povară a lucrului primit, pe care trebuie să-l dau mai departe. Şi, în general, adulţii nu prea au chef de ce le-aş putea da eu." Nu se considera o intelectuală, îşi recunoştea doar pofta de a povesti şi de a asculta poveştile altora. Abia după 1989, la Muzeul }ăranului Român, a putut face cu adevărat ceea ce o pasiona şi a început să scrie. Noutatea pe care o aducea Irina Nicolau în proiectele ei şi în scris venea din necesitatea lucrurilor altfel, care se nasc cînd te înăbuşi de lucrurile aşa: "lumea face lucrurile aşa cum Ťse facť şi ajunge la o oboseală generală". Iar aceste lucruri altfel ieşite din mintea şi mîinile ei erau de multe feluri, de la haine şi podoabe unicat la cărţi scrise de mînă şi iniţiative editoriale în care antrena prieteni din generaţii diferite, contaminaţi de necesitatea actelor mărturisitoare ("mărturia înseamnă să spun o poveste şi să-mi exprim adeziunea la poveste"). Irina Nicolau a creat un stil, o şcoală ale cărei roade continuă să apară în librării. Mărturiile Ioanei Popescu şi ale lui Ciprian Voicilă despre fiinţa Irinei cea de toate zilele sînt semnificative pentru firescul, spiritual ludic, disponbilitatea şi înţelepciunea ei, despre darul irezistibil de a stîrni empatie. întregul grupaj dovedeşte că, atîta timp cît există în memoria celor ce au îndrăgit-o şi în cîrţile pe care le-a scris, Irina Nicolau supravieţuieşte.
Început de an cu Apostrof
Plăcut la lectură şi foarte consistent numărul din ianuarie al revistei Apostrof. Nicolae Balotă, în dialog cu Vallasek Júlia, deplînge slaba comunicare dintre literaţii românî şi cei maghiari: "Ignorarea reciprocă este o tristă realitate. De altfel, îmi face impresia că, în zilele noastre, scriitori români şi maghiari deopotrivă par să fie rodnici în scris, dar destul de slabi la citit. Nu se citesc nici românii între ei, necum să-i mai citească pe confraţii lor maghiari. Şi, din păcate, ignorarea aceasta e reciprocă. Împotriva acestei ignoranţe încercăm şi noi să facem ce putem." Moshe Idel, inspirat şi competent, îi închină lui Mircea Eliade un dosar substanţial ("Camuflarea sacrului în memorialistica, beletristica şi literatura ştiinţifică a lui Mircea Eliade"), din care Cronicarul redă un scurt fragment: "Două cuvinte, Ťcamuflatť şi Ťbanalť, constituie laitmotivul acestui pasaj, precum şi al cîtorva dintre comentariile noastre de mai jos. În opinia lui Eliade, sacrul sau miraculosul necesită un camuflaj sub care să se ascundă. Recursul la un termen militar introdus în cursul Primului Război Mondial este extrem de interesant, întrucît diferă de teoria mai comună a acomodării divinului la nivelurile inferioare ale existenţei. Aşa cum este el utilizat aici de Eliade, Ťcamuflajulť vine să sublinieze prezenţa deghizării. Doar cel care, într-o formă sau alta, cunoaşte deja deghizarea o poate identifica ca atare. Prin urmare, banalul ascunde ceva radical diferit, încorporîndu-l în propria substanţă, atît în cazul Ninei, cît şi în cel al lui Mircea."
De trei ori SOS!
În ultimele două numere din Dilema veche (207 şi 208), Cronicarul a citit câteva articole care nu provoacă dileme. În schimb, ele reprezintă grave semnale de alarmă. Cel dintâi este articolul lui Andrei Pleşu Despre bunătate. Cronicarul are de mult senzaţia că, în dicţionarele de specialitate, acest cuvânt va fi trecut curând la arhaisme, într-atât bunătatea a devenit o marfă care nu se mai găseşte pe piaţă. Răutatea ia proporţii îngrijorătoare, răii sunt tot mai activi, iar cuvintele care se rostesc sunt mereu mai otrăvite. Consecinţele? Le enumeră dl Pleşu: "Suspensia bunătăţii provoacă, inevitabil, suspensia bucuriei, a altruismului, a solidarităţii benefice. E un viciu care se plăteşte scump: distruge şi învrăjbeşte, anesteziază bunul gust, bunul simţ, buna credinţă. ş...ţ Câştigă cineva din asta? Nu. Dar rămâne măcar satisfacţia de a lovi şi de a pune răul înaintea binelui. Scrie cineva o carte bună? Trebuie compromis. Construieşte cineva o instituţie? Trebuie demolat. ş...ţ Trăim într-o ţară în care hărnicia şi creativitatea, stricta determinare de a face ceva bun sunt, din plecare, vinovate". l Nu fără legătură este un excelent punct pe i pus de Alex. Leo Şerban în articolul Oftica: "Una din modalităţile cele mai simple pentru a lua pulsul ofticii la români este citirea comentariilor de pe ediţiile online ale ziarelor. Aici, oftica - această boală 100% românească - este la ea acasă, ba chiar mai mult decât atât: dă pe-afară, musteşte şi se-nteţeşte, alimentată egal şi cotidian de bălegarul nr. 1 al forumurilor: anonimitatea." Cu un umor şi un bun-simţ şi ele tot mai rare azi, Alex. Leo Şerban explică de ce e oftica o boală românească (spre deosebire de invidie sau gelozie, boli universale) şi o exemplifică pe "Cazul Mungiu". Citiţi neapărat tot articolul, n-o să regretaţi. l Al treilea semnal de alarmă trece de la suflet la peisaj. La rubrica SOS Bucureşti, dl Andrei Pippidi ne face să tresărim cu întrebarea din titlu: Dar cu Cişmigiul ce aveţi? E vorba de un proiect arhitectural care va distruge unul dintre cele mai importante locuri din istoria Bucureştiului, Cişmigiul, şi va urâţi centrul oraşului prin 4 blocuri-turn de 30 de etaje. Se pare că arhitecţii pun gând rău oricărui spaţiu verde care mai există în Capitală. În timp ce toate marile oraşe europene fac eforturi de reconstituire a vechiului centru, de întindere a zonelor verzi, la noi totul se mutilează. De ce? Răspunsul îl dă dl Pippidi chiar la începutul articolului: "Întreb şi eu aşa, ca să fac pe prostul. Ştiu foarte că e vorba de bani, mulţi bani, iar unii arhitecţi, chiar dacă nu mor de foame, se lasă ispitiţi de investitorul plin de dolari şsau euro-n.Cronicarţ." Consecinţa: "Viitorii locatari nu jinduiesc să se plimbe prin Cişmigiu, ci caută prestigiul unui apartament de lux, în centru, pe măsura poziţiei economice şi sociale la care se închipuie ajunşi. Cu orice preţ: cel financiar va fi plătit de ei, pe cel moral pe care îl reprezintă batjocorirea oraşului istoric îl vom plăti noi". Proiectul n-a trecut încă "prin Comisia tehnică de urbanism a Primăriei". Şi-i urăm să nici nu treacă vreodată!
Cu dragoste şi interes
De remarcat (am mai făcut-o) schimbarea la faţă şi la conţinut a revistei LUCEAFĂRUL, cu o machetă mult mai atractivă şi cu câteva semnături de calibru câştigate odată cu noua formulă. Avându-l ca director pe Dan Cristea şi ca redactor-şef pe Horia Gârbea, săptămânalul localizat foarte aproape de România literară a scos, iată, al doilea număr din serie, în care putem citi poeme de Mihail Gălăţanu, un interviu cu dramaturgul american Arthur Kopit realizat de Irina Budeanu, rubrica lui Alexandru George, marcată printr-un timbru pe care scrie chiar aşa, Rubrica lui Alexandru George, şi pagina de Carte străină, girată de Grete Tartler.
De-a dreptul curajoase sunt anunţurile inserate pe pagina a doua, şi care precis vor stârni valuri în lumea noastră literară: "Revista Luceafărul - ni se spune cu litere bold - aşază printre priorităţile politicii sale editoriale descoperirea şi pomovarea (sic!) tinerelor talente din toate sectoarele creaţiei literare: poezie, proză, dramaturgie, eseu, critică şi istorie literară, reportaj etc. Aşteptăm, prin urmare, cu dragoste şi interes încercările tuturor celor care cred că au ceva de spus în spaţiul literaturii române de azi sau de mâine. (...) Toţi cei care ni se adresează vor primi răspuns la Poşta redacţiei". În fine, "autorii care doresc să aleagă echipa de critici a revistei Luceafărul pentru a le comenta cărţile recent apărute sunt invitaţi să le expedieze pe adresa redacţiei".
Frumoase invitaţii, dar destul de riscante. Numărul celor care cred că au ceva de spus în spaţiul literaturii române de azi sau de mâine fiind uriaş, nu vedem cum colegii de la Luceafărul vor prididi să le răspundă tuturor amatorilor la Poşta redacţiei. Chiar şi depozitarea volumelor expediate redacţiei va pune serioase probleme acesteia, dacă echipa de critici nu va face o riguroasă selecţie prealabilă.
Altfel spus, dragostea şi interesul recenzenţilor sunt întotdeauna mari în punctul zero, de pornire. Când va veni valul de tipărituri, simţim că vor apărea unele amendamente în pagina a doua a revistei.
