Nu sunteţi nici primul nici ultimul care, atunci, când îmi trimiteţi versuri şi îmi solicitaţi, convins, un răspuns ferm sincer, nemilos, neapărat sincer şi nemilos, plecaţi de la ideea că laudele mele nu vor prididi să umple spaţiul şi citatele din texte vor fi exemplare pe tot frontul. Mi-am permis să vă plasez în grădina răsfăţarnicilor şi nu a făţarnicilor, cum v-aţi grăbit să credeţi ofensat, fireşte, şi gata să-mi daţi o mână de ajutor în a vedea corect cum stau, de fapt, lucrurile: "Vreau să ştiţi, spuneţi pe la începutul scrisorii, că nu sunt făţarnic, poate jalnic, poate ratat, poate mediocru... Dar nicidecum făţarnic." La 24 de ani vă simţiţi a fi poet şi nu cred că greşiţi, privind lucrurile într-o perspectivă pozitivă, normală. Şi continuaţi cu mărturisirea că "înainte vreme" vă închipuiseţi a şti ce se petrece în sufletul dvs. că-l priviseţi de aproape. "Cum e cu putinţă ca sufletul meu să fie neted? mă întrebam eu în numeroasele clipe de restrişte ce se abăteau asupră-mi fără milă. Vedeţi, crezusem cu toată convingerea că sunt un geniu, nici mai mult, nici mai puţin. Nu ştiu în care dintre întâmplările nefericite care mi-au bântuit copilăria şi adolescenţa îşi are obârşia acest gând necugetat." Să nu exagerăm şi să ne prilejuim astfel tristeţi iremediabile în privinţa geniului personal, în care uneori e bine să credem ca să ne păstrăm cumpătul şi să ne menţinem pe linia de plutire în restriştile adolescenţei. "Poemul, scris în urmă cu vreo doi ani, îl socotisem drept mărturie de netăgăduit a geniului meu. De ce? - firea orgolioasă nu-mi îngăduia să văd adevărul în faţă şi nu-l priveam ca atare. Dar acum, vrând-nevrând, după ce la citirea poemashului meu aţi ridicat din umeri, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să cobor privirea în pământ, să las primăvara în pace şi scrisul în seama celor care au ceva de spus". Stimate domn, dramatizaţi enorm o situaţie ultrabanală. îmi daţi întâi mână liberă, mă somaţi chiar să vă spun adevărul meu despre poemashul dvs., şi după ce, luându-vă foarte în serios şi textul şi invitaţia la sinceritate, aduceţi precizări uluitoare, cum că vă consideraţi dintotdeauna un geniu. Că eu aş fi ridicat ori ba din umeri la lectură, adică n-am rămas fără grai, de admiraţie, a rămas să vă imaginaţi cu cruzime şi nejustificat. Rubrica aceasta este, în opinia mea, un modest atelier de lucru pe text. Nu lansează genii, cel mult îi publică pe cei ce dau dintru început semn de talent. Dvs. îmi oferiţi un singur poem, la care eu, vi s-a părut că ridic din umeri, cu indiferenţă. Nu mi-aţi dat nici o şansă să vă apreciez într-un al doilea text la reala valoare. Şi reacţionaţi exagerând, ca şi când între noi ar fi deja declanşat un război devastator: "Cu siguranţă, în pofida celor spuse, nădăjduiesc că nu-mi veţi lua în nume de rău cutezanţa de-a scrie totuşi o carte. Va fi scurtă, probabil proastă. O mâzgălitură, atât." De ce, stimate poet, sunteţi atât de sigur că v-aş lua în nume de rău scrierea unei cărţi. Treaba poetului ce face cu textele sale, cu numele său adunat pe-o carte, cutezanţa de-a se expune publicului ce reacţionează după puteri, de cele mai multe ori cu o ridicare din umeri, cum atât de crud vă dădeaţi cu presupusul. De ce să nu fiţi mai bine sigur de reuşită, de succes, de recunoaştere, dacă e cazul, a talentului ce vi s-a dat spre cultivare, spre bucurie. în evoluţia unui tânăr poet intră fatalmente şi cultivarea tot timpul cu grijă şi orgoliu a simţului limbii. îi rămâne să citească toată viaţa şi să sporească în frumuseţe limba în care se exprimă. Să sporească cu plăcere exersând, învăţând de la maeştrii pe care singur şi-i alege convorbind astfel cu idealurile proprii şi ale celorlalţi, scăpând de urâta şi neagra singurătate. Ce îmi spuneţi dvs. în scrisoare, cu un aer definitiv? "Cât despre simţul limbii - nu cred că voi izbuti vreodată să mi-l dăltuiesc." Ba să nu credeţi, stimate domn, aşa ceva, fără să probaţi, ignorând efectul binefăcător al exerciţiului. Eu ce să înţeleg din aerul definitiv al frazei din scrisoare?: "Ce să spun? M-am certat de prea multă vreme cu slovele, de aceea nu le mai ascult păsul." Vin şi îmi arăt nedumerirea. Tare aş vrea să-mi relataţi cu sinceritate şi cruzime, vorba dvs., cum a decurs o astfel de ceartă cu slovele. Să daţi un exemplu. N-am înţeles cine a pornit cearta, care s-a terminat sau nu s-a terminat, printr-o retragere, printr-o părăsire, printr-o renunţare? Şi dacă ziceţi că nu le mai ascultaţi slovelor păsul, cu ce material de construcţie, cu ce slove o să vă mai alcătuiţi o carte, fie aceasta scurtă, proastă, o mâzgălitură? Ceva nu se leagă nicicum în viziunea dvs. despre scris şi despre ucenicul scriitor. Epistola se încheie cu mulţumiri pentru răspunsul primit (!) şi cu mărturisirea plină de înfrigurare că demult n-aţi vorbit cu cineva. Cine sau ce vă împiedică să puneţi un început bun în a vorbi scriindu-ne despre idealurile şi despre problemele scrisului. Eventual prezentaţi-vă cu mai multe poemashe. Aşa procedează cei mai mulţi şi aşa se împacă cu slovele cele certăreţe, fără de sprijinul cărora sufletul se îndepărtează de rostul lui şi se pustieşte. (Gabriel Mager) * Nu aceasta ar fi calea normală, Dumneavaostră să fiţi un intermediar binevoitor care trimite o parte din poemele cuiva, poeme care vi se par interesante. Atât de interesante, credeţi că prietenul, copilul, nepotul, simplă cunoştinţă timidă, odată publicat să devină autor cunoscut. Ce uitaţi însă este să vă semnaţi şi să ne comunicaţi şi numele beneficiarului gestului pe care-l faceţi. Fără acordul lui şi fără semnătura lui, mă îndoiesc că lucrurile ar intra pe un făgaş normal. Să încercăm să-i dăm curajul semnăturii şi adresării prin publicarea unuia dintre poemele alese de dvs., acela să fie Hellequin. După care să-i divulgăm numele într-o colaborare viitoare: "haine în umbre şi lumini/ plânsete înecate în râsete/ singurătate proprie uitată/ peniţe ce cheamă pe hârtie/ stele călătoare ce se-mbată, doar/ din fluiditatea roşie a luminii/ mângâierea lentilei ivită la dans/ trandafiri vremelnici de vise/ dar când ocularul dispare/ bolţile devin reci/ distanţele necuprinse/ amintind că stelele călătoare/ n-au umbră decât pe hârtie/ în râsete înecate în plâns." (Anonimus)
