Turneul Teatrului Naţional din Cluj în Suedia a avut loc în timp ce la Stockholm se desfăşura Festivalul filmului care îl are ca oaspete de onoare în acest an pe regizorul francez Jean-Luc Godard, prezentându-i-se şase din filmele sale cu titlul ,,Èloge à Godard". Despre Godard, criticul Jakob Abrahamsson scrie că este ,,cel mai mare regizor al lumii, pentru puterea sa de a-şi trăi viaţa ca un inovator perpetuu."
În umbra acestui mare eveniment a avut loc la Teatrul Naţional (Riksteater), aflat într-o suburbie a Stockholmului, Hallunda, spectacolul, prezentat de virtuozii actori clujeni, cu două piese: Mănâncă-mă" a englezului stabilit în Suedia Anthony Swerling (care scrie în suedeză), piesă tradusă în engleză şi română de regizorul Zoltan Shapira, şi ,,Memo", scrisă de Miriam Cuibuş şi regizoarea Mona Chirilă, piesă inspirată de textele avangardei (Eugène Ionesco, Tristan Tzara, Urmuz, Ştefan Roll, Geo Bogza, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, B. Fondane etc.)
Cu această ocazie am făcut cunoştinţă cu regizorul Zoltan Shapira (care trăieşte în Suedia), excelent traducător al pieselor lui Strindberg: ,,Paştele", ,,Albă ca Lebăda", ,,Drumul Damascului" (în trei părţi), şi care, printre altele, a regizat şi piesa poetului Lars Noren, ,,Curajul de a ucide".
Spre marea mea bucurie, sala Teatrului Naţional era arhiplină şi atmosfera plină de acea bunăvoinţă necesară unui spectacol în care participarea afectivă a publicului oferă un surplus de vitalitate şi inspiraţie pentru actori.
Prima piesă, ,,Mănâncă-mă", e un monolog, înfăţişând lupta unei femei pentru a-şi păstra soţul (în rolul principal, Vasilica Stamatin). Eroina se oferă ca un fel ales de mâncare, după ce rolurile ei de soţie şi mamă au eşuat lamentabil în condiţiile lumii moderne. Nu s-a jucat în engleză, din păcate pentru suedezii veniţi să înţeleagă şi textul, ci în română, spre bucuria românilor din sală, care au auzit o limbă poetică, capabilă să exprime subtilităţile acelui umor negru, dezvăluind vulnerabilitatea existenţială care îi atinge pe toţi oamenii. Pentru a evita monotonia, ilustraţia muzicală (realizată de Zoltan Shapira şi Szekely Ildiko), scenografia (Adriana Grand) şi coregrafia (Lucia Cristoloveanu) au creat parcă în paralel cu textul vorbit, exprimând disperarea, un fel de piesă fotonică în piesă, un alt fel de metaforă implicând lumina şi întunericul în drama unei femei din timpul nostru care se atârnă ca o bucată de carne în vitrinele măcelăriei massmediatice.
A fost un monolog fizic şi altul fotonic, al unei femei adresându-se unui bărbat absent, iar lumina, decorul şi dansul au creat atmosfera psihologică, sugerând acea nelinişte existenţială, provocând publicul, obligându-l la reflecţie. Ne îndeamnă să ne gândim la ceea ce spusese N. Steinhardt: ,,A se da pe sine, a fi mâncat şi băut, asta în vederea dobândirii dreptului de intrare la Cina cerească".
,,Memo" este o piesă de altă factură, aparţinând mai degrabă tradiţiei universale (decât celei anglo-saxone) de a reprezenta viaţa ca un poem filozofic, polifonic, contând pe capacitatea sincretică a comunicării, dincolo de cuvinte şi imagini, antrenându-i pe spectatori până la limita dintre vis şi realitate.
Dacă în ,,Mănâncă-mă" cuvintele erau importante, în ,,Memo" ele nu joacă un rol prea mare, actorii sublimi (Miriam Cuibuş şi Dragoş Pop), rafinaţi dansatori şi mimi, au comunicat, cu corpurile lor, depăşind obişnuitele reprezentări de acest gen, un fel de supraviaţă pe scenă, ceva memorabil. Un bărbat şi o femeie caută o ieşire, aflându-se într-un loc care nu e nici spital şi nici hotel, dar având totuşi ceva din amândouă. Se aud sirenele unui vapor sau pur şi simplu sunetele îmbarcării. Cei doi parcă s-ar afla în portul descris de Epictet în Manualul său despre arta de a trăi. Acolo vaporul uriaş a stat lângă ţărm şi călătorii au fost trimişi să aducă apă, dar unii au hotărât să se amuze puţin pe drum începând să culeagă scoici sau flori, sau altceva, asta fără să piardă din ochi vaporul; altfel căpitanul va da ordin să fie aduşi cu forţa şi aruncaţi ca oile peste bord.
Cei doi actori au uzat de toate mijloacele magiei, ale jocului în întuneric şi lumină, transportându-ne sufleteşte până în zona unde se află senzaţia de bine, şi o înaltă purificare fizică şi mentală. Şi toate astea traducând în limbajul dansului gesturile simple ale vieţii: târând după ei valize cu lucruri pe care le răspândesc pe scenă ca pe nişte viscere, creând haosul, ca apoi, cu rafinată armonie, să întoarcă lucrurile la locurile lor, lăsând locul curat pentru ultimele linii şi curbe ale dansului vieţii. Acel ,,Memo" venind poate de la ,,memorie", viaţa fiind chiar rememorarea ei.
Teatrul Naţional din Cluj este deja o marcă de calitate şi este de prevăzut o carieră internaţională care se obţine numai prin repetarea succeselor.
