Referitor la I. D. Sîrbu
Se împlinesc 20 de ani de la moartea romancierului, eseistului şi profesorului Ion Desideriu Sîrbu (n. 28 iunie 1919, în Petrila, judeţul Hunedoara - m. 17 septembrie 1989, la Craiova). Cu acest prilej au fost editate Caietele Colocviului Naţional dedicat operei şi personalităţii sale. Lucrarea, reunind conferinţele şi comunicatele din 27 iunie a.c., a apărut sub egida Teatrului Naţional „Marin Sorescu" - al cărui secretar literar Gary Sîrbu a fost -, a Universităţii din Craiova şi a USR. Coordonatorii lucrării sunt Nicolae Coande şi Ioan Lascu. Seria de manifestări „Ion D. Sîrbu - posteritatea scriitorului. 90 de ani de la naştere, 20 de ani de la moarte", organizată de Naţionalul craiovean, în colaborare cu Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova şi Sindicatul Liber al Minei Livezeni-Petroşani, s-a desfăşurat în perioada 17-28 iunie a.c., la Craiova şi Petroşani, proiectul fiind finanţat de Consiliul Judeţean Dolj şi Loteria Română.
Estrogenul, bată-l vina!
Cronicarul a citit revista clujeană TRIBUNA (numărul din 16-30 septembrie 2009) seara tîrziu, aproape de miezul nopţii, şi a adormit avînd în minte cîteva din temele găsite în paginile revistei. Toate interesante şi demne de a fi supuse atenţiei generale. Dar mai întîi, în privinţa calităţii textelor, Cronicarului i s-a confirmat o regulă sacră: articolele bune ies repede din masa ternă, de parcă o forţă ascunsă le-ar împinge în atenţia cititorului. Acea forţă se simte de la primul paragraf, iar cine începe bine o recenzie o continuă la fel, în vreme ce o cronică ce dă să se stingă de slăbiciune de la primele fraze va muri mai mult ca sigur la următorul alineat. Articole remarcabile sunt semnate de Oana Pughineanu (Creierul femeii împotriva feminismului), George Petrescu (Iuliu Haţieganu: 1885-1959), Nicolae Turcan (Tradiţia Bisericii. Fidelitate şi înţelegere) şi Mircea Opriţă (Mari semne pe cer). Dintre ele, editorialul semnat de Oana Pughineanu se impune atenţiei prin ton şi informaţie. Cu tact, eleganţă şi umor descreţitor de frunţi, Oana Pughineanu comentează cartea Creierul femeii de doctorul în neuroştiinţe Louann Brizendine. Concluzia cărţii este că estrogenul, unul din hormonii sexuali feminini, nu numai că este un veritabil opiu pentru organismul femeii, dar şi principalul modelator al psihicului acesteia. Cartea descrie etapele cronologice în care creierul femeii este „puternic drogat" cu estrogen în scopuri altruiste şi programat pentru iubirea seamănului, de unde şi comportamentul elegant, sociabil şi altruist al sexului frumos. Autoarea vorbeşte de succesivele băi cu estrogen care scaldă organismul femeii de-a lungul vieţii. Toate particularităţile sexului ţin de efectul scăldării creierului în baia acestui mirabil hormon. Neurologic nu există modificări semnificative între creierul celor două sexe, dar aceste modificări apar sub influenţa estrogenului. E ca şi cum o structură capătă o funcţie aparte sub efectul unei substanţe, şi e îndeajuns ca substanţa să nu mai fie secretată ca structura să-şi modifice funcţia. Odată încheiat efectul estrogenului, care deturnează creierul ştiinţific spre cel sentimental, femeia între 50 şi 100 de ani (după sevrajul numit menopauză) capătă optica nedrogată a bărbaţilor. Sunt multe femei care declară că, după menopauză, au început să vadă lumea altfel. Remarca finală, plină de umor, a Oanei Pughineanu: „Nu pot să închei decît remarcînd că în ciuda „inegalităţilor" (devenite de-a lungul istoriei „nedreptăţi") înscrise natural în codul genetic şi cel hormonal al celor două sexe, rămîne de admirat capacitatea nemaipomenită a creierului de a-şi descoperi propria lipsă de libertate."
Euforia inteligenţei române
În suplimentul „BUCUREŞTIUL CULTURAL" al revistei „22" de săptămîna trecută, Al. Cistelecan susţine şi argumentează cu o mulţime de nume că „sîntem într-un moment de renaştere a criticii şi de renaştere critică totodată. Nu numai a speciei, ci şi a spiritului". Este vorba, fireşte, doar de mica noastră lume literară şi de un număr restrîns de pasionaţi de lectură care se ghidează după cronici şi recenzii. După o perioadă cînd se credea că vom rămîne fără critici, golul temporar a fost umplut de o nouă generaţie care „s-a apucat de critica literară exact când aceasta era mai puţin atractivă şi mai deplin anonimă. Nici că se putea penitenţă mai potrivită pentru cine-şi dorea glorie sau notorietate. Dar dacă s-a apucat în astfel de condiţii, la bază trebuie să fi stat o dragoste sinceră de literatură; dragoste adevărată,din acelea care îndură până biruie. Cum se face că această dragoste a cuprins atâta lume şi (cam) deodată nu se poate explica decât prin ceva epidemie neconstatată. Dar cauza eficientă asta trebuie să fi fost. Dacă nu de alta, măcar pentru că ea poate explica şi faptul că tânăra generaţie critică are multe nume de reală aplicaţie, de inteligenţă şi competenţă. Judecată în calitatea ei de «corp critic», generaţia aceasta nu seamănă decât cu generaţia critică a anilor '60: acelaşi tip de ecloziune, aceeaşi «cantitate» critică impresionantă şi aceeaşi calitate a actului critic". Pe lîngă tinerii „foiletonişti" cu voci distincte şi exprimare (mai mult sau mai puţin) limpede, s-au afirmat în paginile revistelor de cultură şi prin volume numeroşi eseişti (chiar în exces, crede Al. Cistelecan) care s-au specializat în alte domenii decît literatura: filosofie, teologie, sociologie, politologie etc. „Cred că, pe scurt, ei toţi arată starea de euforie a inteligenţei române. Eseul e în vogă, eseiştii în formă". Totuşi, optimismul lui Al. Cistelecan nu lasă loc de iluzii: ca şi melomanii, ca şi cinefilii, cititorii criticilor literari şi ai eseiştilor sînt un procent infim faţă de publicul telenovelelor cu State şi Flăcărica şi al „divertismentelor" dezolant de triviale. Starea de euforie a inteligenţei române, ofensiva spiritului critic etc. Se văd doar în rezervaţia noastră, în care ne citim unii pe alţii.
