Despre N. Steinhardt
În cel mai recent număr, 4, al revistei lunare de cultură şi spiritualitate românească, TABOR, editată de Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, sunt incluse studii demne de interes consacrate personalităţii şi operei lui N. Steinhardt. În deschidere - un text remarcabil prin esenţializare şi prin puterea de a emoţiona, semnat de Bartolomeu Anania însuşi. Iată un scurt fragment:
"Eu cred că botezul de la Jilava, pe care l-a administrat părintele Mina asupra lui N. Steinhardt este un moment mai mult decât istoric, e un moment al culturii româneşti şi al Bisericii noastre. Cred că este un moment teologic pe care va trebui să-l consemnăm în tratatele noastre şi de care va trebui să ne aducem pururea aminte.
Atunci când oamenii îţi tăgăduiesc libertatea, tu tocmai atunci să strigi din rărunchi Ťde-abia acum să ştiţi că sunt un om liber!ť Aceasta a fost marea bucurie pe care a descoperit-o N. Steinhardt. Şi aceasta l-a făcut cu adevărat fericit şi în stare să scrie acea extraordinară carte, carte de căpătâi a culturii şi spiritualităţii româneşti, Jurnalul fericirii, de care nici o generaţie de acum înainte nu va trebui să fie lipsită."
Alte studii, la fel de revelatoare: Dia/crisis - re-gândirea credinţei sau Între formal, instituţional şi viitatea credinţei de Ioan Chirilă, Sfinţi prin puşcării, securişti prin mânăstiri, cazul Nicu Steinhardt de Virgil Ciomoş, N. Steinhardt - drumul spre adevăr de Iulian Boldea, Sensul suferinţei la N. Steinhardt şi la Simone Weil de George Ardeleanu, N. Steinhardt: Jurnalul fericirii ca paradigmă transscripturală de Ion Popescu-Brădiceni, O Însoţire luminoasă de Ioan Pintea, Convertire şi mărturisire creştină în gândirea părintelui Nicolae Delarohia de Ştefan Iloaie, Virtutea curajului la N. Steinhardt de Macarie Motogna, Amintiri despre părintele Steinhardt de Vasile Manea, Nae Ionescu şi Nicolae Steinhardt - problema descendenţei spirituale şi Nicolae Steinhardt - un model de zidire a identităţii de Irina Ciobotaru, Dăruind vei dobândi sau Despre imposibilul care ne priveşte de Adrian Mureşan.
Bibliografie obligatorie
Revista CAIETELE INMR este expresia directă a efervescentei activităţi desfăşurate de Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, sub conducerea lui Dinu Zamfirescu. În nr. din iulie 2009 al acestei publicaţii care reuşeşte să activeze memoria noastră colectivă, atât de înclinată spre somnolenţă, sunt reproduse, printre altele, transcrierile unor înregistrări ale dezbaterilor declanşate de lansările unor cărţi publicate de INMR. Una dintre ele, Sursele Securităţii informează, cuprinzând note informative, din dosarele deţinute în prezent de CNSAS, referitoare la personalităţile aflate în exil, reprezintă, în opinia cercetătoarei Mihaela Toader, "o pagină de istorie ce va completa istoria sistemului comunist din România". Afirmaţia este întrutotul justificată, în condiţiile în care în paginile cărţii găsim documente privind urmărirea atentă de către Securitate a tot ceea ce reprezenta conştiinţa exilului românesc. "Trebuie subliniat faptul - afirmă Mihaela Toader - că Securitatea a manifestat un interes special faţă de postul de radio Europa liberă, poate cel mai influent mijloc de informare şi totodată de critică a regimului comunist din ţară. Dintre cei urmăriţi, un loc aparte îl ocupă angajaţii şi colaboratorii postului de radio Europa liberă, dintre care amintesc Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Noel Bernard, Preda Bunescu, Emil Georgescu, Vlad Georgescu, Emil Cristea sau personalităţi ale vieţii culturale, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Leonid Mămăligă, Dumitru }epeneag sau membri ai partidelor politice istorice plecaţi în exil, Radu Câmpeanu, Mihail Fărcăşanu, Emil Ghilezan."
Cine vrea să înţeleagă istoria culturii româneşti contemporane nu poate să facă abstracţie de bibliografia pe care ne-o pune la dispoziţie, sistematic, INMR.
Un om de bază
S-a scris, e drept, dar nu s-a scris destul despre rolul catalitic pe care l-a avut transferul neobositului un cristian în redacţia Observatorului cultural. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, acesta nu e doar o achiziţie reuşită, ci de-a dreptul o investiţie profitabilă. Căci din rândurile zgomotoasei tinere generaţii, un cristian e singurul care, asumându-şi o postură secundară, a făcut mai mult decât oricine altcineva pentru ceea ce înseamnă, în lumea literelor, imagine. N-a avut ambiţii literare, dar le-a încurajat totdeauna pe ale altora. Nu şi-a publicat nici un rând de poezie, proză sau critică literară, dar i-a publicat, în carnetele editate în regie proprie, pe ceilalţi. (Puţini mai ştiu astăzi că afirmarea debutantului, în urmă cu un deceniu, Marius Ianuş i se datorează în mare măsură.) La Observator a brevetat deja câteva formule care-i poartă, pentru cine are ochi să vadă, amprenta profesională. Cea mai recentă dintre ele este seria de suplimente începută cu povestea Cenaclului Litere (condus de Mircea Cărtărescu) şi continuată cu istoriile unor grupuri de autori ai ultimelor valuri. Au fost deja cei din Bistriţa, au urmat internauţii de la tiuk ! şi performerii de la Poeticile Cotidianului, sunt în aşteptare arădenii de la Celebrul animal. În tot acest timp, un cristian a investigat nu numai cărţile unor autori pe cale de omologare, dar şi tipurile diferite de proiecte culturale ale acestora. Ce a ieşit e o nemaipomenită hartă în relief a grupurilor (nu a coteriilor), de care nici un critic literar cu simţul ansamblurilor nu mai poate face abstracţie de-acum înainte. O hartă care ridiculizează tacit colecţiile de cronici grăbite adunate de unii şi de alţii, între coperte, în ultimii ani.
Inteligenţă în stare pură
Lăudabil prin multe, ultimul număr al revistei DILEMATECA (anul IV, nr. 39, august 2009) se cuvine remarcat o dată în plus pentru excelentul eseu al regretatului Matei Călinescu, Idei despre modernitate şi postmodernitate: ieri şi azi. Încă de la primele fraze, acesta ridică o problemă implicită privitoare la discursul critic autohton: "Primul nume menţionat în introducerea cărţii A fine Disregard: What Makes Modern Art Modern (O desconsideraţie subtilă: prin ce e modernă arta modernă), de Kirk Varnedoe, nu este acela al unui artist, cum ne-am putea aştepta, ci al unei figuri, obscure astăzi, din istoria sportului: William Webb Ellis, inventatorul jocului de rugby. De fapt, titlul cărţii e inspirat de inscripţia de pe placa de piatră a Rugby College din Warwickshire, Anglia, ce-l comemorează pe Ellis "care în 1823 d.Ch., cu o subtilă desconsiderare a regulilor fotbalului aşa cum era jucat în vremurile sale, a luat pentru prima oară mingea în braţe şi a alergat cu ea, de aici provenind trăsătura distinctă a jocului de rugby". "Ceea ce face ca arta modernă să fie modernă, continuă să spună autorul, e o binevenită rupere de regulile tradiţionale, o transgresare fertilă, un fel de gest miraculos care creează un joc nou, dintr-unul vechi şi respectabil. Varnedoe propune aici un model simplu, informal, metaforic de schimbare şi de emergenţă a noului. În artă, desigur, lucrurile sunt mult mai complexe, dar, la început, e întotdeauna o încălcare a vechilor reguli, inspirată - şi care inspiră - ce duce la crearea unui nou joc, cu reguli noi, cu jucători entuziaşti şi gata să exploreze noile posibilităţi. Transgresarea ca atare este întotdeauna condamnabilă (e, adesea, un mod de a trişa, care încearcă să se ascundă)." Câţi dintre criticii români serioşi, cu bună pregătire teoretică, şi-ar putea începe o carte sobră prin exemplul cutărui sportiv de rangul al doilea fără a părea, prin aceasta, frivoli? Şi, pe de altă parte, câţi dintre publiciştii sprinteni care activează în presa de la noi ar reuşi să radiografieze o paradigmă de asemenea amploare fără a risca să-şi dezvăluie petele albe din bibliografie? Din această DILEMATEC| nu puteţi ieşi!
De necrezut, dar aievea
Mai rar un cascador care să vorbească bine, convingător şi captivant. Chiar acesta e cazul lui Szoby Cseh în interviul pe care Dia Radu i l-a luat în paginile Formulei As (numărul din august 2009). Cronicarul a început să citească dialogul mai mult din rutină decît din curiozitate, pentru ca în scurt timp să urmărească cu atenţie rîndurile. A trăit o surpriză plăcută, lungă de două pagini mari de revistă, văzînd cît de direct şi sincer poate fi un om de 67 de ani care, în tinereţe, a făcut numere unice de cascadorie mondială. Stilul lui Szoby Cseh e simplu şi robust atunci cînd povesteşte decepţia prin care a trecut în momentul în care nu am mai putut face filme. Iar povestea lui e incredibilă, dar s-a petrecut aievea: "De supărare, am tras-o pe băutură ca la concurs, vreo opt ani. Noi, bărbaţii, suntem făcuţi să trăim 45-50 de ani. Restul e un adaos aiurea. Eu am simţit că s-a terminat tot atunci. Fiind secui, rezist foarte bine la alcool, niciodată nu m-am îmbătat. Aşa am ajuns să beau zilnic 4 - 5 kile de votcă. Beam şi noaptea. În casă, ca la orice alcoolic, existau peste tot ascunse cutii mici de Scandic, chiar şi pe la bec, deasupra. Dacă rămîneam fără, mă tăvăleam pe jos, îmi venea să-mi bag cuţitul în mine. Familia, îngrijorată, m-a dus la doctor şi mi s-a spus că mai am o lună de trăit. Deja murise nea Vali, colegul meu de pahar, iar celălat prieten cu care beam dăduse şi el colţul. Ce să mai? Îmi venea rîndul. Aveam ciroză în ultimul stadiu, cu varice esofagiene. Şi am stat de vorbă cu Dumnezeu, îmi părea rău că am ajuns în halul acesta. Şi am zis, Doamne, ce mi-a plăcut mie cel mai mult şi mai mult în viaţă? Mi-a plăcut să lupt. Uite un nou proiect de luptă, să-l fac pe Szoby mai tare şi mai frumos decît înainte. Am intrat trei zile la dezintoxicare, că altfel aş fi murit. Şi apoi am venit acasă şi am început să mă antrenez. La o lună jumătate, eram un om nou, cu ficatul refăcut complet. Eu cred că Dumnezeu mă iubeşte foarte tare, prea m-a salvat de multe ori."
