A doua odisee
A existat odiseea pre-decembristă a Dicţionarului Zaciu - Papahagi - Sasu, odiseea alcătuirii şi nepublicării acestei importante lucrări în timpul comunismului, generată de impedimentele politico-ideologice, de timorările factorilor decizionali, de malversaţiunile nemulţumiţilor de felul cum erau reprezentaţi în Dicţionar.
Există însă şi odiseea, mai puţin cunoscută, a publicării Dicţionarului în era post-decembristă : primele două volume la Editura Fundaţiei Culturale Române, celelalte două la Editura Albatros. Dificultăţile au fost de alt ordin decât cele dinainte, dar tot mari. Materia întreagă trebuia să fie revăzută, informaţia adusă măcar până la momentul decembrie 1989. Colectivul de autori între timp se dispersase, trebuia realcătuit. Se petrec apoi morţile neaşteptate ale lui Marian Papahagi şi Mircea Zaciu, Aurel Sasu rămânând singur pe baricada Dicţionarului.
Acestor noi avataruri ale Dicţionarului Scriitorilor Români le este consacrat, în parte, volumul de corespondenţă inedită Aurel Sasu - Mircea Zaciu, apărut în 2008 la Editura Paralela 45. Un substanţial şi avizat comentariu îi consacră acestei cărţi criticul Ştefan Borbély în revista CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ, numărul din iulie 2009.
Jurnalul Verei Călin
Admirabilă (şi invidiabilă !) iniţiativa OBSERVATORULUI CULTURAL (nr. 226 a.c.) de a publica în Supliment ample fragmente din Jurnalul Verei Călin (anii 2008, 2oo9). Prezentate de Geo Şerban, fragmentele cuceresc prin sinceritate şi directitate, prin harul evocării şi pregnanţa portretisticii. Eminenta profesoară şi eseistă, discipolă a lui Tudor Vianu, plecată din România în urmă cu 33 de ani, stabilită la Los Angeles, scrie în Jurnal din raţiuni lăuntrice de autoechilibrare : "De ce trebuie să scriu ? Pentru că a formula, a structura prin gând un afect, pentru a-l face inteligibil, limpezeşte gândirea şi sentimentele, le acordă o coerenţă pe care altfel n-ar avea-o". Un amalgam de impresii vii, un du-te vino între prezent şi trecut capabil să reproiecteze o lume : exilul, familia, România de ieri şi de azi, America de acum, Bucureştiul copilăriei şi adolescenţei, revelioanele de odinioară, mediul de catedră, de amfiteatru studenţesc, lecturile şi re-lecturile... Cronicarul şi-ar dori să citească întreg Jurnalul Verei Călin care ar constitui, pentru orice editură, de la noi sau de oriunde, o preţioasă achiziţie.
Viaţa şi litera
Multe, ca de obicei, pagini de pus deoparte din ediţia de vară a revistei LETTRE INTERNATIONALE. Deschide numărul un text inedit al lui Cioran, De la France, avanpremieră dintr-un volum în curs de apariţie la Editura L'Herne. Un text din 1941, scris în româneşte (versiunea franţuzească îi aparţine regretatului Alain Paruit), în timpul Ocupaţiei. Comentat, prin ilustraţiile ce-l însoţesc, trei vîrste ale lui Cioran, trei portrete, de Done Stan, Tudor Banus şi Dan Cioca, B. Elvin în editorial. O declaraţie de iubire, rezervată ("Nu cred că aş ţine la francezi"), pentru un popor care s-a plictisit, devenind, prin asta, admirabil, pentru veacul în care Franţa a cucerit, luminos, lumea, plictisindu-se copios şi discret: "Secolul cel mai francez este al XVIII-lea. E secolul devenit univers, e veacul inteligenţei dantelate, al fineţii pure, al artificialului plăcut şi frumos. E şi veacul care s-a plictisit mai mult, care a avut timp peste măsură, care n-a muncit decât pentru trecerea vremii." Un neam de femei deştepte şi de salonarzi spirituali, exersaţi în nobila meserie a superficiului: "Ce a iubit Franţa? Stiluri, plăcerile inteligenţei, salonul, raţiunea, micile perfecţiuni." Nimic din suflul marilor drame, din rătăcirile lipsei de măsură: "Dacă Dante ar fi fost francez, ar fi descris doar Purgatoriul. Unde ar fi găsit în sine tării pentru Infern şi Paradis, şi cutezanţa suspinelor extreme?" Cum n-are vocaţia singurătăţii, francezul lui Cioran, aimable, la urma urmei, ca şi ţara lui, n-are nici ambiţia căilor aspre: "Infinitul n-are loc în peisajul Franţei. Doar maximele, paradoxele, notele şi încercările. Grecia a fost mai complexă decât ea." Pare o scădere. Nu e decât o umanizare: "Când vorbim despre Franţa, ce facem? Descriem cum s-a greşit fecund pe un petec anumit de pământ. A-i lua partea sau a fi împotrivă înseamnă a te potrivi sau a diferi de greşelile în cauză." Livius Ciocârlie notează: "Crepusculul marilor naţiuni e nobil". Despre nobleţea unui loc care, nemaiavînd de apărat mari idei, a ţinut la ştaiful bunului-gust (analiza lui Livius Ciorcârlie e mult mai vastă, luînd în calcul cartea în întregul ei, cu focalizare pe slăbiciunile politice ale Franţei, la începutul anilor '40), e această dojană-ofrandă. Caracteristică unui Cioran pe din două, cum schiţa lui Dan Cioca îl arată.
Tot despre ştaif, într-o Românie contemporană, la distanţă de cîţiva ani, acelei Franţe a războiului, sînt amintirile lui Ion Vianu. Fragmente prin care trece, distins, Monseniorul Ghyka, în care-l urmărim pe T. (Tudor Vianu) ca profesor, acasă, sau în reşedinţa de vară de la Zamora, lîngă Caraiman, al unui singur student, retrăind mersul unei lumi intelectuale exuberante care, cu anii, se tot retrage, se tot împuţinează. Emoţionante sînt, mai cu seamă, rîndurile despre geamănul electiv ("Te naşti, îndeobşte, geamăn. Noi am devenit gemeni"), Matei Călinescu. Rînduri de genealogie, de formare intelectuală, mai apoi şi, în fine, de totală şi sinceră dăruire lecturii: "Ce ai făcut aseară? - Am citit. - Fals! Ai citit, dar ai făcut şi multe alte lucruri, de care ar trebui să-ţi fie ruşine. În timp ce stăteai lungit în pat sau pe fotoliu, silindu-te să nu aluneci pe covor, gândul tău s-a oprit în tot felul de cotloane, a căzut în mărăcinişuri. Lectura, ce chiul colosal, ce pretext grozav pentru visare!". Cum să nu subscrii?
În lumea adevărată, chiar dacă scuturată de halucinaţii, de temeri întinse pe-un fir de aţă, revine jurnalul de operaţie al lui Luca Niculescu, sub titlul Fine del primo tempo. Un final de repriză, în meciul supravieţuirii după o operaţie pe cord, cu complicaţii, într-o clinică pariziană, un mic Babel nu atît fericit, cît eficient. Cît ajută profesionalismul, în stări extreme, spune această înregistrare a celor două vieţi care încearcă să se îmbine la loc: a viscerelor, şi a gîndurilor. Amîndouă rîvnindu-şi libertatea, cînd nu ştiu unele de altele.
Despre libertate, şi despre prietenie, despre încredere, şi despre devotamentul extrem, dincolo de orice riscuri, e amintirea lui Nicolae Manolescu cu Dorin Tudoran (din volumul, în curs de apariţie, Scrisul şi cititul). Cronică de lume absurdă, născînd, însă, sentimente sincere, şi incredibile, ingenioase stratageme de-a o păcăli. De pildă, întîlnirea, nevinovată, a unei scriitoare care merge la coafor (Dana Dumitriu) cu soţia unui disident (Dorin Tudoran) care iese, la fix, din şcoala de cartier unde predă, întîlnire care ascunde o predare de scrisori cu destinaţia "Europa liberă". Pare chiar... stimulativ, aşa cum e povestit, cu nerv şi cu un optimism neabătut. Numai să nu fi fost acolo...
Despre exil, într-o altă notă, scrie Mircea Cărtărescu, în Pontus Aexinos (fragment dintr-o antologie de povestiri despre Marea Neagră, în curs de apariţie la Frankfurt pe Main), marea neospitalieră (antonimul mai tîrziului Euxinos). Figura lui Ovidiu, bătrîn jerfit barbariei pentru o faptă care ne va rămîne, de-adevărat, necunoscută, trece prin paginile călătorului la Constanţa, pierzînd, în anii '80 şi-n anii '90, jindul copilului nedus la mare: "Poate că eu sunt predestinat, poate că de-a lungul întregului corp crescut în timp al neamului meu dorinţa de a vedea marea a trecut din generaţie în generaţie, cum urcă firişorul negru prin carnea transparentă a corniţei de melc pentru ca, ajuns în vârf, să devină ochi." Ne oprim aici, la pragul unui text din care se poate cita in extenso. Ca, de altfel, din toată revista. Lectură plăcută, o vară întreagă!
Doi lideri de opinie
Mircea Badea a făcut mare caz de faptul că i-a explodat laptop-ul în direct, sperând că astfel emisiunea lui, În gura presei, va începe să aibă din nou audienţă. În presa scrisă s-au făcut tot felul de presupuneri, s-a emis printre altele ipoteza că realizatorul emisiunii şi-a înscenat el însuşi incidentul, în căutare (disperată) de rating. Cronicarul crede altceva şi anume că laptop-ul n-a mai suportat atâta vulgaritate şi s-a autodistrus în direct. Dar aceasta este altă poveste. Demn de remarcat este faptul că, vituperând împotriva criticilor săi, Mircea Badea (a nu se citi badea Mircea, deşi n-ar fi greşit) le-a spus de la obraz că mănâncă toţi c.... Şi a repetat cuvântul pe care noi îl sugerăm, dar nu îl reproducem, atentând astfel la integritatea operei lui Mircea Badea.
Cu puţin timp înainte, în editorialul său din ziarul GÂNDUL, celebrul ziarist Cristian Tudor Popescu, aflat pe locul întâi în toate topurile, ceruse cititorilor să şi-o imagineze pe o femeie-politician, protagonistă a unui scandal, trăgând o b....
Cam aşa se exprimă doi lideri de opinie care deplâng frecvent vulgaritatea din viaţa publică românească.
