Un artist aventuros:
Marcel Chirnoagă
La două luni de la moartea graficianului Marcel Chirnoagă, la Iaşi s-a deschis o expoziţie comemorativă. Cu acest prilej, "Suplimentul de cultur|" de săptămîna trecută publică o parte dintr-un interviu luat în 1997 artistului de Grigore Ilisei, pentru TVR-Iaşi. E una din puţinele mărturisiri biografice pe care a acceptat să le facă şi cu atît mai interesantă cu cît viaţa lui a cunoscut episoade ieşite din comun. De pildă, Cronicarul nu ştia că Marcel Chirnoagă n-a făcut studii universitare de specialitate, ci Facultatea de Fizico-Matematice, absolvită în 1952. A fost studentul lui Dan Barbilian şi al lui Octav Onicescu, care i-au dat iluzia că vocaţia lui ar fi matematica. Apoi, din cauza dosarului de cadre, nu şi-a putut urma vocaţia primă: "M-am reciclat în fizica atmosferică şi meteorologie, am lucrat la Băneasa şapte ani, făcînd o treabă cu titlu pompos: protecţia navigaţiei aeriene. Dădeam buletine de zbor piloţilor care plecau în curse". Deşi îi plăcea să deseneze încă din copilărie, "abia după 30 de ani am început să cred că rostul meu în viaţa asta e să fiu artist ş...ţ Cînd am demisionat de la meteorologie, m-am pus la ambiţie, să fac treaba cu meserie şi am început să învăţ meserie. Din cărţi mai întîi. Pe urmă i-am întîlnit pe profesorul Vasile Cazar şi pe asistentul lui, Ion State, care m-au încurajat şi m-au îmbrîncit, aş zice eu, ca să studiez şi să mă dumiresc cu principiile imaginii, imaginea pe care doream să o creez, imaginea emoţiilor, sentimentelor gîndurilor mele. Şi aşa că am fost încurajat de nişte colegi".
A putut trăi din lucrările lui, unele achiziţionate de stat, ba chiar a plecat de mai multe ori cu expoziţii în Occident ("Am fost încurajat de cei de la Ministerul Culturii, zic eu, ca element de propagandă. Voiau să dovedească prin lucrările mele liberalismul regimului".) În 1976 însă i s-a refuzat paşaportul pentru a pleca la Helsinki, unde era invitat cu o expoziţie. Aşa că s-a înfuriat şi, după ce s-a antrenat vîslind în Deltă, a plecat cu o barcă pescărească pe mare spre Istambul, luîndu-şi şi fiica. Povesteşte că nu voia "să fugă", ci doar să demonstreze că poate pleca şi fără paşaportul lor şi apoi să se întoarcă. Din nefericire, o furtună teribilă i-a dat planurile peste cap. Tatăl şi fata au fost salvate de o navă militară sovietică şi aduşi la Constanţa, unde au fost arestaţi pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Riscau cîte cinci ani de închisoare, dar au scăpat doar cu o amendă: "S-a întîmplat pentru că eram o persoană destul de cunoscută şi că în toate declaraţiile date procurorului scriam că la ilegalitatea de a nu mi se acorda paşaportul am vrut să răspund tot cu o ilegalitae. Poate pentru faptul că fusesem în cele străinătăţi, au considerat organele superioare de partid şi de stat că-i mai bine să fiu sfătuit să povestesc că m-a luat vîntul şi astfel să nu mi se mai intenteze proces. În faţa instanţei, se gîndeau, pesemne, factorii de conducere de atunci, aş fi putut face gură şi aşa ceva n-ar fi rămas fără răsunet. În anul următor am primit paşaport şi eu, şi fiica mea. Ea însă nu s-a mai întors".
Happy Birthday !
Se ştie, încă de pe vremea Moftului român, că vara ziariştii sunt în pană de subiecte. Inutil de spus că moartea unei vedete în asemenea momente salvează sute de ziarişti de la criza de inspiraţie. La două-trei zile după moartea lui Michael Jackson se vede că Adev|rul a rămas iarăşi cu traista goală. Altfel nu ne putem explica de ce e nevoie să aflăm "dintr-un comunicat MAI" că "luni sute de mii de români îşi sărbătoresc onomastica de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". Mai mult, ni se spune ca o mare descoperire că majoritatea celor care-şi sărbătoresc luni onomastica "sunt bărbaţi" (225.092 de inşi). Şi mai aflăm din Adevărul (28 iunie) ca ştire-bombă, transmisă prin instituţii cu nume şi iniţiale intimidante, că "Alte persoane care îşi sărbătoresc luni onomastica poartă numele de Paul, Pavel, Petrică, Petre-Pavel, Pavăl sau Pavlov, potrivit comunicatului MAI, transmis de NewsIn". Şi că pe cele mai multe femei care îşi au onomastica luni le cheamă Paulina. Ca şi cum n-ar fi de-ajuns, întreaga ştire este dată de două ori (cel puţin în ediţia on-line), cu diverse corpuri de literă şi ilustrată cu o imagine foarte potrivită: un tort cu trei (?!) lumânări, pe care scrie, în spiritul tradiţiei acestei sărbători a "sute de mii de români" şi al zilei onomastice, Happy Birthday! Cât despre noi, cei de la România literară, n-avem nevoie de comunicate MAI transmise de NewsIn ca să-i urăm La mulţi ani! colegului nostru Pavel (Şuşară). La onomastică, iar nu la aniversare, pardon, birthday!
Pe faţă sau pe Verso ?
În ultima vreme, unul din amuzamentele predilecte ale Cronicarului e acela de a contabiliza gafele talentatului critic Bogdan Creţu. Cum ocaziile nu încetează să apară, acesta publicând peste tot pe unde se iveşte un spaţiu liber în pagină (e drept că de multe ori unul şi acelaşi articol), vacanţa se anunţă de pe acum veselă. Comentând, într-un bun număr tematic al revistei Verso, poezia lui Nichita Danilov, Creţu se trezeşte scriind, în răspăr cu admiratorii Cenaclului de Luni: "Or, cât de generoşi am fi cu aceştia, Florin Iaru, să spunem, nu are cum să fie un poet mai bun decât cei doi nedreptăţiţi mai sus pomeniţi." Aceştia sunt, în traducere, optzeciştii bucureşteni, iar nedreptăţiţii, în ordine, Ion Mureşan şi Nichita Danilov. Acum, nu zice nimeni că e sau nu e cum scrie Creţu, poate-o fi, poate n-o fi, dar tonul de răzmeriţă cu care, parcă bătând cu piciorul în podea, acesta se încăpăţânează să-l ia pe n-are cum în braţe, rămâne, dincolo de verdict, ridicol. Cine-ar mai îndrăzni să-l contrazică? Dar, mai ales, cu ce folos?
Constatare sau reproş?
Revista Pro Saeculum (nr. 4 din iunie 2009) din Focşani te întîmpină cu de toate: de la aniversări (un consistent grupaj de texte este dedicat Irinei Mavrodin cu prilejul împlinirii a 80 de ani) şi polemici, pînă la revista presei sau la recenzii pe marginea cărţilor apărute recent. Constantin Horea, în recenzia ("Boia le mal-aimé") pe care o face cărţii lui Lucian Boia (Napoleon III cel neiubit, Humanitas, 2008), nu se dovedeşte prea milos cu reputatul istoric bucureştean. Şi chiar dacă, judecat în ansamblu, articolul e o analiză la obiect a cărţii, e ceva în timbrul autorului care te duce cu gîndul la mari frustrări indelebile. Îţi vine să spui că lui Constantin Horea îi place cartea, dar că nu-l îndrăgeşte pe autor: "Lucian Boia dă un exemplu numai bun de urmat de către tinerii istorici (cîţi or mai fi şi ei) referitor la cum rescrii istoria, adică nepărtinitor, fără patimă şi eliberat de orice prejudecăţi. Însă cercetarea Ťcuratăť şi profesionistă a autorului, la fel ca în cazul altor cărţi ale domniei sale, nu aduce nimic (esenţial) nou, nedescoperit, necercetat sau nedezbătut. Este ştiut faptul, dar foarte puţin afirmat, că Lucian Boia, pe cît de strălucit este ca gînditor/analist şi orator, pe atît de bun se arată în calitatea de compilator de informaţii. Distinsul profesor de la Universitatea din Bucureşti are acel geniu de a căuta exact acolo unde trebuie, de a găsi şi mixa laolaltă ingredientele unei cărţi reuşite. Mai mult, domnia sa are darul Ťspuneriiť şi expunerii, un stil prin care reuşeşte să cucerească şi cititorul nu prea pasionat de subiecte de istorie. Aceasta nu vrea să fie o acuză sau un reproş, ci o simplă constatare." Cum s-ar spune, cartea e bună, numai autorul are mici cusururi. Şi dacă e vorba doar de o simplă constatare, Cronicarul o acceptă, străduindu-se să nu vadă acuza; altminteri, tonul seamănă prea mult a critică iscată din ranchiuni ce nu au legătură cu disciplina istoriei.
