Un puseu de febră
O să ziceţi că temperatura e de vină. Dar vă asigur că nu e aşa. Şi dacă eram bine-merci, filmele televizate în ziua cu pricina erau aceleaşi. S-o iau cu începutul. Din cauza febrei, neputînd citi, am butonat telecomanda. Un film, un film, mi-am strigat în sinea mea: nu o capodoperă, la 38ş capodoperele se suportă greu, un film bunicel, confortabil, amabil, banal. Pe un canal era ceva s.f. E vobra de s.f-urile astea noi, cu androizi, capsule zburătoare, combinezoane care le fac pe tinerele fete să pară bărbaţi şi pe junii necorupţi să pară fetişcane, găuri negre din care se iese în alte zări şi tot tacîmul. Din cale afară de higienic, filmul. Între alb şi roz, decorul. Toate personajele, indiferent de sex, care, oricum, nu le folosea la nimic în condiţiile de imponderabilitate, erau rase, tunse şi nefrezate. Oamenii viitorului, ce mai! Pe alt canal, unui bărbat îi moare fiul, din neglijenţa doctorilor, care nu ştiu ce e cu febra care-l cuprinsese. Înnebunit, tatăl îi ucide pe vinovaţi. Apelează la un avocat ca să-l scape, declarîndu-l iresponsabil. Hotărît lucru, oamenii prezentului nu sînt mai breji decît cei ai viitorului. Aşa că am continuat butonatul. Sonny e un tînăr îndrăgostit de alt tînăr, Sal, care vrea să-şi schimbe sexul. N-are însă bani pentru operaţie. Dragostea e în stare de orice. Aşa că Sonny pune mîna pe un pistol şi dă buzna într-o bancă din Brooklyn. Ia ostatici etc. Nu mai contează cum se descurcă, fiindcă n-am avut răbdare să mă uit pînă la capăt. Am căzut apoi peste un bărbat care are o nouă şi promiţătoare relaţie de amor şi o şansă de bani, dar, cînd se şi vede scăpat din orăşelul de nimic unde îşi iroseşte tinereţea, intră într-un bucluc: e acuzat că a violat o minoră. N-am găsit în mine resursele necesare ca să duc filmul la, presupun, bun sfîrşit. Aşa că am închis şi m-am culcat. Am visat că un boss american avea un bodygard gelos pe un android care era şi el bodygard, dar unul perfect, aşa că s-a decis să-l ucidă... Alt film, mi-am zis disperat, numai că pe ăsta l-am visat pînă la capăt, fiindcă, în vis, nu nimeream telecomanda.
Profesori secreţi
Un nou episod vine de se adaugă în scandalul şcolilor particulare: acela al (vă rugăm să aveţi răbdare, denumirea e pompoasă şi lungă) Universităţii Internaţionale Deschise ,,Tehnoeconomia Europeană" - Academia de Tehnoeconomie şi Cooperare Româno-Americană (ah!), cu specializările Drept, Contabilitate şi Ştiinţe Economice, la zi, f.f. şi corespondenţă. Doar seralul - tichie de mărgăritar lipseşte. Universitatea cu pricina este autorizată prin sentinţă civilă, din 1991, nu de MEC. S-au mai văzut cazuri. Cu zece ani în urmă judecătorii înfiinţau şcoli. Acum e nevoie, firesc, de avizul ministerului, de o decizie a CNEAA şi, finalmente, de votul Parlamentului. Birocratic, dar inevitabil. De cîţiva ani CNEAA încearcă să pună ordine în haosul particularilor de toate gradele şi nu reuşeşte nici cît primăria în haosul buticurilor de toate tipurile. Lanţul de interese e larg şi gros. Ditamai somităţile politice iau bani buni de la particulare care nu există legal. Studenţii sînt dezinformaţi. Cred că se aleg cu o diplomă şi apoi suflă din buze. Oricum, la şansa de a avea slujbe cînd absolvă nu mai contează că diploma nu e recunoscută la MEC. Universitatea la care mă refer are însă cîteva particularităţi. Că e condusă de un director general, pe nume Bogdan Dumitraşcu, despre care nu ştim nici măcar dacă e profesor, şi nu de un rector, treacă-meargă. Că dl Dumitraşcu declară sus şi tare că a dat şpagă la CNEAA, unde toţi dau şpagă, şi că nimeni nu s-a supărat, nici CNEAA, nici Parchetul (n-o fi autodenunţ declaraţia directorului general?), iarăşi treacă-meargă. Că, reproşînd CNEAA a n-o fi vizitat, ba dînd-o şi în judecată, Universitatea i-a lăsat la uşă pe profesorii din comisie venţi în control sub cuvînt că nu s-au anunţat cu cinci zile înainte, treacă-meargă încă o dată. Dar că dl Dumitraşcu refuză a spune numele profesorilor care predau la Tehnoeconomica lui considerîndu-le secret de firmă, asta nu mai trece şi nu mai merge. Aşa ceva nu s-a arătat Ochiului Magic pînă acum. E o premieră naţională. Nu cred că şi mondială, căci, ca la noi, la nimenea. Un ziarist curios a aflat totuşi un nume: profesorul de pedagogie, actualmente pensionar, după ce a predat 40 de ani la ANEFS, NICOLAE CEAUŞESCU. Să mă ierte don' profesor, nu vreau să fiu maliţios, dar dezvăluirea era bomboana de pe tort şi nu m-am îndurat s-o tac.
Nume de străzi
Multe nume de străzi au fost schimbate, în deceniul din urmă, în Bucureşti şi în alte oraşe. Schimbările, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, au venit de obicei în discuţie în legătură cu motivul care le-a determinat sau cu alegerea numelui. Recent, de pildă, în urma unei declaraţii a primului ministru, s-a cerut înlăturarea numelor de personalităţi aamestecate în holocaust, acum o jumătate de veac. Mai rar s-a discutat aspectul cultural al formulării denumirilor. Tăbliţele de pe zidurile caselor au cam dispărut de altfel. Numeroase clădiri ori garduri noi, chiar de la colţ de stradă, n-au fost inscripţionate. Primăriile au, s-ar zice, treburi mai serioase. Inscripţiile cu pricina ţin de faţa oraşului, sînt un indiciu de civilizaţie. Nu doar absenţa lor e semnificativă, dar, cum spuneam, acurateţea formulării. Primul lucru care atrage atenţia este că responsabilii din primării confundă străzile cu un catalog de şcoală: aşa că citim pe tăbliţe mai întîi numele, apoi prenumele. Uneori chiar şi iniţiala. Obişnuiţi altfel, ne întrebăm adesea nedumeriţi: cine să fie Vuia Traian? Dar Ghica Ion? Cît despre Dobrescu Demetru, şi mai puţini au idee. Noroc că, la cîţiva metri mai încolo, pe aceeaşi stradă fostă Oneşti din Capitală, citim pe o altă tăbliţă: Dem Dobrescu. Primar general al Capitalei. Am zis noroc că...? Halal noroc! Cei care, destui, l-au ales pe Traian Băsescu or fi intrînd în panică. Iar iubitorii de cîini se vor bucura. Prematur, şi unii, şi alţii. Dobrescu e fost primar general. Se cuvenea menţionat detaliul ori anii între care a fost ce a fost. Măcar la capetele străzilor tăbliţele trebuie să fie capabile de astfel de informaţii. Ca să afle şi cei care nu ştiu, tinerii, în primul rînd, cine a fost Spiru Haret, de exemplu. Numele de străzi fac parte din cultura oraşului. Şi din educaţia lui. Corectitudinea informaţiilor, apoi, este în afară de discuţie. Şi totuşi! De trei ori, pe trei tăbliţe, văzute de mine, or mai fi şi altele, C.A. Rosetti este considerat născut în 1856. Paşoptistul Rosetti nu se născuse, în mintea edililor bucureşteni, în vremea revoluţiei de la 1848! Şi alte incorectitudini ne pun pe gînduri. Statuia lui Caragiale, cîndva în curtea Editurii Cartea Românească, a ajuns pe strada Maria Rosetti fără altă legătură cu zona decît existenţa tot acolo a unei străzi Caragiale. Cînd personalitatea a fost un bucureştean, deşi, prin adopţiune, foarte ataşat de Bucureşti, unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, se cuvenea găsit un loc semnificativ pentru monumentul care-l înfăţişează. Tot chestiune de cultură. Ar fi un mijloc de a diminua numărul şomerilor dintre absolvenţii de la Litere ori Arhitectură prin numirea unora în primării. Ar consta, în orice caz, mai ieftin decît şcolarizarea edililor actuali, înşurubaţi cam de mult în scaunele lor.
