Afară-i vopsit gardu', înăuntru...
Farmecul Bucureştiului de altădată. Sigur că acest "altădată" înseamnă pentru fiecare altceva, ca interval trăit aici, ca memorie ce selectează diferit şi subiectiv lumea şi imaginile. De pildă, altfel decît în cărţile pe care le-am citit, altfel decît m-au făcut părinţii să-mi descopăr oraşul natal, cu totul altfel m-a purtat prin Bucureşti colega noastră, regretata Andriana Fianu. Cu ea am parcurs o istorie fascinantă a caselor, a arhitecţilor care le-au proiectat şi, mai ales, a poveştilor alese sau tulburătoare, poveştile familiilor care le-au locuit. N-am mai întîlnit o enciclopedie, patetică, ca Adi, care să fie capabilă să învie locuri moarte, să aprindă lumina candelabrelor, să comande vînzoleala de atunci. N-am să uit cum am ascultat, ore bune, asemenea poveşti adevărate, împreună cu Tudor Jebeleanu, la redacţie. Reacţiile noastre de uimire sau frenezie se reduceau la onomatopee. Cu gîndul la Adi, refac uneori, prea rar însă, unele din traseele noastre. E greu fără călăuză. Degradarea se accentuează, urmele existenţei unui oraş cu rasă se şterg sub privirile noastre tîmpe, ignorante, delăsătoare. Poveştile dispar. Încet, încet. Înainte, acum cîţiva ani, mai existau micii negustori şi casele care le adăposteau negoţul. Cizmari şi cizmării, remaieuze şi "Remaiem ciorapi", croitori şi croitorii. Undeva pe stînga, în capul străzii Temişana care coboară spre Radio, pe Popa Tatu stă scris pe o firmă nemodernizată CROITORIE. Eu căutam ţigări, cu o agitaţie îngrijorătoare, de drogoman. Mă fîţîi prin zonă. În cele din urmă întreb, pe cineva din cartier, unde pot găsi. Îmi arată croitoria. "De ce nu spune, mai bine, că nu ştie?" mi-am şoptit, iritată, în barbă. Şi totuşi, mă apropii. Şi intru. Înăuntru zăresc, cu stupoare, că locul stofelor este luat de rafturi cu ţigări, bomboane, băuturi răcoritoare. Şi alte mizilicuri. Centimetrul croitorului, întotdeauna agăţat pe după gît, a dispărut şi el. Acum are un mic calculator cu care socoteşte valoarea cumpărăturilor. Se întrerupe, uneori, ca să-l informeze pe un obişnuit al casei cu rezultatele ultimei etape de fotbal. Ies cu pachetul de Kent şi cu sticla de Coca-Cola în mîini. Privesc, iarăşi, firma. CROITORIE!
La Tanti Elvira
Nu de mult, într-un week-end splendid de toamnă blîndă şi tandră, o parte din redacţia noastră a poposit la Brăila. Un oraş, şi el, bîntuit de poveşti fabuloase, de o viaţă cosmopolită ce palpita şi la vedere, şi în culise. Am încercat să redescoperim ceva din alt timp. Paşii noştrii străbăteau străzile unui oraş-ruină, unui oraş traumatizat parcă de un bombardament. Strada Regală are, de-o parte şi de alta, case cu o arhitectură cum nu multe poţi să vezi strînse într-un singur loc. Acum sînt goale, cu geamurile sparte, cu totul prăduit înăuntru, cu bucăţi din ele care stau să cadă. Ca de pe trupul unui lepros. Aici, cîndva, şi domnul Dimisianu depune mărturie, se făcea promenadă, îmbătată de mirosul salcîmilor ce străjuiau strada. La liceul Bălcescu au învăţat Nae Ionescu, Bazil Munteanu, Vasile Băncilă, Mihail Sebastian, Nicu Carandino, Perpessicius şi laţi mari oameni. Şi urmele lor au fost înghiţite de timp, de istorie. În realitatea Brăilei le cauţi în zadar. În drum spre hotel, coborînd spre Dunăre, ca să mai îndulcim amarul, o întrebăm pe gazda noastră caldă şi binevoitoare. "Dar Tanti Elvira?". Ne arată o căsuţă, renovată, binemersi pe Strada Neagră. Păşim pe alee. Citim firma luminoasă, dichisită: "Siemens Club". Nici urmă de cîntecele de altădată, de lirele cîştigate, zice-se, uşor. Tanti Elvira a fost izgonită cu spiritul ei cu tot. Dacă patronul de azi ar fi păstrat numele, ar fi întreţinut focul poveştilor locului, misterul, ar fi fost cu atît mai inspirat. Fără să ţină timpul pe loc, cu orice preţ.
Apropo. Nici vapoare nu mai sînt la Brăila. Cît despre port, nici nu poate fi vorba!
Ceauşescu locuieşte într-un garaj
Comuna Malovăţ. Zilele noastre, anul 2001. O ştiu, e în drum spre Turnu-Severin. Echipa televiziunii - România 1 - mai curînd a emisiunii Cu ochii'n patru ajunge şi acolo. Nu degeaba, evident. Un localnic are o mare dragoste: Ceauşescu şi partidul comunist. N-a fost şi nu e singurul. Dar tipul ţine istoria într-un muzeu adăpostit într-o magazie, un soi de garaj. Nenumărate portrete într-o ureche (sau chiar în două) ale lui Ceauşescu pavoazează, pînă la refuz, pereţii. "Mi le-a dat cineva, la revoluţie". Pe toate, frate?! Steagurile şi-au găsit, şi ele, loc de cinste. Primarul, intervievat şi dumnealui în chestiune, ne vorbeşte în limbajul de lemn, lemn de dinainte de '89, că cetăţeanul are şi el un fix, dar că nu e periculos. În garajul cu pricina, nu ca în Poiana lui Iocan, oamenii, uniţi în spirit şi-n simţire cu cetăţeanul nostru, vin, îşi plîng amarul şi oftează după Ceauşescu. După vremurile de atunci. Muzeul nu e gol. E animat mereu, iar discuţiile şi suspinele se poartă chiar sub zîmbetul cinic al dictatorului. Eu sînt liniştită. Spiritul unor orori date uitării este pe mîini bune. Ţineţi-l tovarăşi în garaj, la Malovăţ, şi nu-i mai daţi drumul în veci să bîntuie! Ţineţi-l acolo. Vă trimit şi coşmarele mele şi ale prietenilor mei să vă ţină tovărăşie. Pentru culoare.
