Anul I, nr. 1
In plină criză a publicaţiilor, datorate în parte şi difuzării, a apărut o nouă revistă lunară, ISTORIE ŞI CIVILIZA ŢIE, 78 de pagini color, cu paginaţie, ilustraţie şi tipar de nota 10. Adresat publicului larg, magazinul cuprinde materiale variate şi incitante, expuse de specialişti într-un mod atrăgător, dar riguros argumentat, căci scopul noii publicaţii este, după cum se spune în editorialul numărului inaugural „să contribuie la recuperarea simţului istoric, acutualmente cotropit de oportunismul invaziv din cotidianul economic, politic, social şi moral". Sumarul debutează cu trei articole ce vizează latura aşazicînd yin a istoriei: Cornel Constantin Ilie, sub titlul Matriarhatul, mit sau realitate?ne aduce la cunoştinţă noi cercetări antropologice şi istorice în temă, atît ale susţinătorilor, cît şi ale adversarilor, fără să dea un răspuns net întrebării; Cristina Pausan-Nuică rezumă biografia unei „femei celebre", Juliette Recamier, iar Alin Ciupală, în Femeia României moderne urmăreşte apariţia unei mişcări feminine la noi, în secolul XIX. De-a dreptul senzaţional i s-a părut Cronicarului ceea ce a găsit Marian Zidaru în arhive britanice şi româneşti cu privire la Colaborarea lui Iuliu Maniu cu Special Operations Executive, la începutul anilor '40, în conexiune cu studiul profesorului Ion Calafeteanu despre perioada de neutralitate a României. Mereu uimitorul, eruditul nostru colaborator Mihai Sorin Rădulescu e şi el prezent în noua revistă cu genealogia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, căruia îi descoperă o îndepărtată înrudire cu Emil Cioran. Cronicarul se abţine să dezvăluie alte surprize din sumarul care alternează cercetări şi eseuri „bine semnate" cu scurte informaţii la zi, de tipul „meridianelor" noastre, dar pe teme de istorie (şi civilizaţie). Vioaie şi captivantă, noua revistă costă 9 lei şi îşi merită banii.
Protocronismul reînvie?
Aşa s-ar zice, dacă ne-am lua după ce scrie Victor Crăciun în STUDII DE ŞTIINŢĂ ŞI CULTURĂ (nr. 3/2009), revistă trimestrială editată de Universitatea „Vasile Goldiş" din Arad. Să vedem:
„Nu putem totuşi să nu menţionăm că România a adus contribuţii fundamentale la civilizaţia şi cultura omenirii, pe lângă rolul pe care l-am jucat ca neam în apărarea Europei şi a credinţei creştine".
„În decursul îndelungatei sale istorii, poporul român a avut de nenumărate ori prilejul să se afirme în lume prin personalităţi politice ca Decebal, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu (...) cât, mai cu seamă, prin contribuţiile aduse în toate domeniile de activitate la dezvoltarea civilizaţiei universale".
„Iorga a fost un Voltaire român, apropierea dintre Călinescu şi Sainte-Beuve în ceea ce priveşte dinamica vie a expresiei critice s-a impus".
Bun, Iorga este Voltaire al nostru, G. Călinescu este Sainte-Beuve al nostru, dar ce facem cu omul politic Decebal? A fost român? Nu a fost dac?
Ce-l miră pe Cronicar este că astfel de platitudini bombastice şi bazaconii protocroniste îşi găsesc loc, azi, într-o publicaţie pe care o girează cu prestigiul său o instituţie universitară.
Dileme şi afirmaţii hotărâte
Cronicarul speră că redactorii de la DILEMA VECHE sunt destul de vechi redactori (în sensul motto-ului pus pe frontispiciu) şi destul de dilematici, ca să nu se supere dacă are şi o observaţie nelaudativă. În numărul de săptămâna trecută, 296, Drumurile noastre toate, de altminteri foarte bun, la rubrica Ţinerea de minte (p.3) este dat un fragment din Craii de Curtea Veche. Până aici n-am avea nimic de zis. Ce e oarecum strident, în pătrăţica rubricii, dacă tot e vorba de „ţinerea de minte", este ediţia din care se citează, o ediţie de masă, oarecum în contradicţie cu cartea. N-avem nimic cu editura, dar cartea din care se citează este una a decadenţei şi a maximului rafinament artistic, aşadar nimic mai nepotrivit decât a o cita într-o ediţie populară. La un autor clasicizat, fie citezi dintr-o ediţie nouă mult mai bună şi mai rafinată decât cele precedente, aducând ceva în plus, fie dintr-una veche, de renume - iar în cazul lui Mateiu Caragiale erau cel puţin trei. • Foarte frumoasă cronica lui Marius Chivu la romanul Cartea şoaptelor al lui Varujan Vosganian şi se vede că, pur şi simplu, romanul i-a plăcut recenzentului, l-a convins. Atât de tare încât încheie aşa: „Cartea şoaptelor este cel mai bun, mai ambiţios şi mai durabil roman românesc de la Orbitor încoace". După o asemenea afirmaţie Cronicarului nu-i rămâne decât să ia romanul şi să-l citească.
Chéri
Surprinzător articolul lui H.-R. Patapievici din cel mai recent număr al revistei IDEI ÎN DIALOG (octombrie), Ce mai rămâne din fosta cultură occidentală Surprinzător doar prin temă, pentru că restul respectă brand-ul autorului. Tema este raportul dintre cartea Chéri de Colette şi recentul film al lui Stephen Frears cu Michelle Pfeiffer în rolul Léa de Lonval şi Rupert Friend în rolul lui Fred Peloux, supranumit Chéri. Faţă de bogăţia de nuanţe şi poezia specială a cărţii, filmul este ca trecerea de la haute couture la hainele prêt-à-porter, ca nessul faţă de cafea sau ca vinul hollywoodian faţă de cel tradiţional, afirmă autorul. Analiza lui H.-R. Patapievici este fină şi nuanţată şi prea bogată pentru a putea fi rezumată aici, mai ales în ce priveşte relaţia de cuplu din roman. Unde Cronicarul se desparte puţin de autorul articolului din ID este în afirmaţia despre „acele câteva «elemente esenţiale şi atemporale»". De fapt, ajunge să citeşti corespondenţa şi jurnalele din belle époque ca să-ţi dai seama că femeile, femeile obişnuite, erau, până la urmă, mai complexe, desigur, decât le face feminismul de marcă hollywoodiană („catehismul progresist Hollywood-2009"), dar şi mai puţin victime decât le prezintă Colette, la urma urmei destul de feministă şi ea. Erau, pur şi simplu, altfel. Dar accesul la codul unei epoci, este, cum spune H.-R. Patapievici tot mai dificil în zilele noastre şi nu filmele hollywoodiene îl facilitează. Cât despre Aniela, la care s-a făcut o reclamă deşănţată, ce să mai spunem? Chiar dacă zappezi în mare grabă dai de inadvertenţe: nici un detaliu nu corespunde realităţii.
Sanie cu zurgălăi
In EVENIMENTUL ZILEI, într-un interviu luat cîntăreţei Dani Klein, solista trupei belgiene Vaya con Dios, jurnalista repetă eroarea de a considera Sania cu zurgălăi un cîntec popular cules de Maria Lătăreţu. Popularitate, şi încă internaţională, are această melodie, dar ea nu aparţine folclorului, ci a fost compusă de Richard Stein (1913-1996). Plecat de la Roman să studieze Medicina la Paris, tînărul a abandonat disecţiile şi cursurile de anatomie şi s-a înscris la Conservatorul din Capitala Franţei, pe care l-a absolvit cu brio. Intors la Bucureşti, a compus mai multe şlagăre, între care şi Sanie cu zurgălăi, lansată prin 1938 de Maria Lătăreţu şi preluată de Maria Tănase, care a cîntat-o într-un turneu parizian. Lui Cole Porter i-a plăcut atît de mult, încît a inclus-o în repertoriul său şi a pretins chiar că îi aparţine. Dat în judecată de Richard Stein, Cole Porter a pierdut în cele din urmă căci GEMMA - „Societatea de apărare a drepturilor compozitorilor" cu sediul în Germania - a recunoscut paternitatea compozitorului din România asupra hitului, pentru care a primit tantieme pînă la moarte. Căci Sanie cu zurgălăi e şi azi un evergreen la a cărui faimă a contribuit Edith Piaf, faptul că a însoţit evoluţia unor patinatoare şi gimnaste la campionate mondiale şi a fost preluată în repertoriul unor trupe şi soliste de succes. Fără ca numele compozitorului Richard Stein să fie menţionat. Cronicarul ştie toate acestea de la doamna Antoaneta Ralian, care e sora lui Richard Stein.
