De bine despre revistele literare
Efectele crizei se simt şi în instituţiile de cultură: auzim tot mai des în ultima vreme despre edituri care au micşorat salariile şi schemele de personal, au redus planurile, se mărginesc la reeditări, despre teatre care nu au cu ce să monteze noi spectacole, despre sponsorizări sistate, colaborări neplătite, proiecte abandonate... Cum nici România literară, vorba unui banc, nu se simte prea bine, Cronicarul îngrijorat a găsit reconfortante răspunsurile date la ancheta revistei APOSTROF (nr. 5) care aniversează 20 de ani de apariţie lunară plus 150 de cărţi editate prin strădania Martei Petreu. întrebarea la care am fost în mod special sensibili în împrejurările nefaste de azi este "la ce sînt bune revistele pe care ne încăpăţînăm să le facem?" Adresată unor scriitori care editează ei înşişi reviste literare sau unor colaboratori de prestigiu, întrebarea nu rămîne retoric-pesimistă, încăpăţînarea noastră chiar are rost atîta timp cît mai există oameni interesaţi şi de "cultura înaltă". Pe care, spune Liviu Antonesei, dacă sinistrul interludiu comunist n-a reuşit să o zdrobească, "de bună seamă că nu va ceda nici mizerabilismului material şi mental al tranziţiei". Şi Dumitru Chioaru de la "Euphorion" crede că revistele literare, cu cititorii lor de elită, sînt necesare ca "redute ale culturii înalte în faţa invaziei culturii populare/ de masă. Dacă n-ar fi subvenţionate de stat/ sponsorizate de diferiţi mecena şi lăsate în voia pieţei, ele ar fi sortite dispariţiei. Trebuie însă să existe, atîta vreme cît societatea mai crede că elitele promovează adevăratele valori care îi asigură mersul înainte. Trăim cu speranţa că nu valorile aleargă după bani, ci banii după valori. Şi că aceste reviste vor fi citite şi peste ani de cei care vor scormoni bibliotecile pentru a reconstitui o epocă literară ori pentru a completa bibliografia şi referinţele critice la opera unor mari scriitori."
Şi Livius Ciocârlie sesizează atitudinea eronată faţă de cultură, păguboasă pentru întreaga societate: "Se comite astăzi, în mentalitate, dar şi în instituţii de decizie, cum ar fi Ministerul Educaţiei, o uriaşă eroare. Se crede despre cultură că e o chestiune care o priveşte pe ea însăşi. Cine vrea să se cultive, cinste lui şi treaba lui! Să se descurce cum ştie. Să nu consume din timpul necesar formării noului om nou. Problema e pusă greşit. Cultura priveşte societatea, şi nu, în exclusivitate, pe oamenii cultivaţi. N-aş merge până la a pretinde că într-o societate unde cultură nu e numic nu e, dar aş spune despre o asemenea societate că e vai de ea".
Vai de ea, cu noi cu tot, cei care ne încăpăţînăm "să ne facem numărul" săptămînal, lunar, în condiţii ostile şi în detrimentul propriilor cărţi, fiindcă avem convingerea (împărtăşită de cititori fideli care reacţionează adesea în scris la textele publicate) că nu putem lipsi de la întîlniri aşteptate, necesare, "bune pentru cap" cum spune Ion Vianu. Şi el face parte din clubul celor ce nu-şi pot imagina o cultură fără reviste literare: "O revistă este un laborator. Este locul unde se întâlnesc scriitorii consacraţi cu debutanţii; formulele noi se încrucişează cu cele decantate, este un loc viu prin excelenţă, căci o revistă are, prin definiţie, ritm, deci puls. Este un loc de întâlnire a ideilor şi stilurilor, a actualităţii şi a trecutului. Revista şi cartea sunt într-un raport de complementaritate: cea dintâi exprimă viaţa culturii în fierberea ei continuă, a doua sedimentează ceea ce tinde să dureze. (...) Cultura-internet nu desfiinţează nevoia de reviste literare pe suport de hârtie, fiindcă, mai mult decât orice vehicul de informare, lectura revistei se asociază cu un moment de visare activă, se citeşte la umbra copacului, în pat. Şi, mai presus de orice, revista este un loc de întâlnire şi dialog."
Copiii din ziua azi!
Am primit suplimentul pentru copii al revistei Dilema veche, intitulat Dilematix (copiii ştiu de ce!). Este scris şi ilustrat aproape în întregime de elevi: cei mai mici (pictori) sunt în clasa a II-a, cei mai mari (scriitori), într-a VIII-a. Spunem "aproape în întregime" nu numai pentru că fiecare text e însoţit de un scurt comentariu al redactorului anonim al suplimentului, ci, mai ales, pentru că, după ce am citit cu voce tare în redacţie unele fragmente am ajuns la... o dilemă: ori au muncit din greu şi părinţii la paginile cu pricina, ori copiii din ziua de azi nu mai sunt ce erau pe vremea Cronicarului. Lăsăm publicul să judece câteva fraze dintr-o pagină a unei fetiţe din clasa a VI-a, aşadar în vârstă de vreo 12 ani, autoarea unui eseu cu, deja, un titlu care te pune pe gânduri, cu un lexic şi nişte teme grave, care te intimidează: De la "a fost sau n-a fost" la "bunul gust al libertăţii". Iată cum scrie Alexandra din Iaşi: "ş...ţ Şi atunci... mă gândesc, ce era muzica (rock, în special) pentru generaţia părinţilor mei? Era probabil o modalitate de a respira. Aer curat, pur. Era aur curat, pur. Era probabil ca un antidot luat pentru a nu se contamina şi a nu lăsa să li se spele creierul. Era o formă de rezistenţă la incultură, prostie şi minciună." Nici Cronicarul n-ar fi spus-o mai bine. Dar Alexandra, care l-a citit pe Cărtărescu, inclusiv Baroane!, e uneori şi mai impresionantă: "Cred că libertatea are şi o parte apăsătoare în care te simţi singur şi în care trebuie să dai seamă pentru tot ceea ce faci. Şi ţi-e teamă să nu greşeşti. Am văzut odată un film în care, în final, o femeie căra un tablou mult mai mare, în comparaţie cu fragilitatea ei. Dar nu accepta s-o ajute cineva. Uneori se mai clătina, alteori se oprea să se mai odihnească, transpira, dar nu ceda. Aşa cred că este şi povara libertăţii noastre. Important este să nu cedăm, chiar dacă ne clătinăm sub povara ei". Noi subscriem din toată inima, însă tare ne-ar plăcea să ştim cât din textul Alexandrei e scris de mânuţa ei de clasa a VI-a (nici studenţii la Litere nu scriu aşa de curat) şi cât nu. l Parcă pentru a ne confirma îndoielile, pe pagina alăturată avem textul unui băiat de aceeaşi vârstă, Dan din Bucureşti, care sună mult mai firesc, deşi, merită şi el un cum laude: "Marţienii: Teoria mea cu privire la extratereştri este că marţienii au fost odată, poate, ca noi, pământenii. Dar planetei lor, Marte, i s-a evaporat atmosfera. De aceea este aşa de roşie: în lipsa atmosferei, soarele a pârjolit-o. Marţienii s-au retras în mijlocul planetei, râvnind la planeta noastră care, probabil, era încă sub stăpânirea apelor". Şi acest fragment despre Destine: "Părerea mea despre destinele oamenilor este că fiecare dintre noi are mai multe sorţi. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia posibilitatea de a alege. Spre exemplu un fiu care face parte dintr-o familie de doctori nu vrea să urmeze medicina, chiar dacă are posibilităţi. Să zicem că vrea să se facă muzician. Vedeţi? Şi-a schimbat singur soarta". Tare i-ar plăcea Cronicarului să afle ce destin vor avea copiii care scriu azi în Dilematix.
De acord!
Acord este titlul unei reviste muzicale ajunsă la numărul 2. Cronicarul a cules-o cu prilejul premierei unei opere de cameră, Eva, de Dan Dediu, pe un libret de Matei Vişniec, care a entuziasmat sala. Nici revista nu e de lepădat, deşi se adresează mai ales Universităţii de Muzică. Cităm mottoul, din Roland Barthes: "Profesorul trebuie să se situeze în ariergarda avangardei". Şi, ca să vină în întâmpinarea cititorului, editorialistul, Dan Dediu însuşi, explică: "Ariergarda avangardei reprezintă un segment în care este obligatorie atitudinea critică. ş...ţ Profesorul nu-şi poate permite să fie vreun conservator vajnic al tradiţiei, dar nici un experimentator iresponsabil pe terenul fraged al minţilor tinere". De acord!
Două feluri de prejudicii
Semnalam mai demult faptul că lui Octavian Paler i se atribuie abuziv texte pe care nu le-a scris (printre altele şi un pretins "Interviu cu Dumnezeu"!). Acum vedem că i se şi ia din ceea ce toată lumea ştie că este al său. Astfel, un publicist din Iaşi, Adrian Niţă, şi-a intitulat rubrica din TIMPUL "Polemici cordiale". Şi Adrian Păunescu publică, din când în când, "Pamflete cordiale". Postum, aşadar, acestui scriitor i se aduc două feluri (opuse) de prejudicii: şi prin atribuire şi prin deposedare. Ciudat destin!
