Despre suferinţă
Cronicarul, care nu a scăpat nici un număr din LETTRE INTERNATIONALE în cei 17 ani şi-un anotimp de când apare, admiră mereu felul cum sînt urzite sumarele pe cîte un motiv important, cu o unitate în varietate care face din fiecare număr un regal pentru minte, inimă şi literatură. Deşi un trimestrial de acest gen s-ar putea alcătui comod din cumul de texte traduse sau oferite, nu neapărat cu un numitor comun, mica redacţie condusă de B. Elvin iubeşte provocările laborioase. Contribuţiile româneşti sînt solicitate din timp unor colaboratori de aceeaşi înălţime valorică şi atractivitate cu autorii de rezonanţă ai textelor traduse. Grafica, asortată la texte, cuprinde (lucru rar în publicistica noastră) şi ilustraţii făcute anume de plasticieni pasionaţi de literatură precum Sorin Ilfoveanu, Done Stan, Mircia Dumitrescu, Dan Cioca, Tudor Jebeleanu ş.a. Actualitatea literară stă în pagini alături de cea politică şi socială, istoria şi memorialistica lîngă reflecţii despre multele faţete ale condiţiei umane, iar alternanţa de genuri, buna proporţie a textelor şi acurateţea tipografică pun "Lettre..." pe locul I al preferinţelor Cronicarului în materie de periodice culturale. Ediţia română de primăvară (nr. 69) are ca pînză freatică o temă gravă, inevitabilă oricărui parcurs omenesc: suferinţa. Fizică, psihică, individuală sau colectivă. Corelată cu teama de moarte, cu strivirea sub vremi, cu pierderea demnităţii, cu exilul, singurătatea, bătrâneţea şi atîtea altele. Cum tot numărul e de citit şi de citat (cu excepţia colajului de "mărturisiri" La persoana întîi al Stelei Giurgeanu care prea sună a făcătură gazetărească), vă semnalăm, pe lîngă prozele memorialistice excepţionale ale lui Ion Vianu şi Gabrielei Melinescu, pe lîngă eseul lui B. Elvin, Despre tată şi fiu şi portretul lui Mihai Botez, aşa cum l-a cunoscut N. Manolescu, alte cîteva contribuţii româneşti originale. În primul rînd, două ingenioase apocrife. În primul, Blog-notes din lumea cealaltă, Adrian Mihalache ne vorbeşte cu vocea inconfundabilă a lui Eugen Ionescu, la prezent trecut, trecut prezent şi cu ocazia centenarului, despre cîteva obsesii tragice prezente în opera lui:
"Mă pregăteam să văd ce formă are Dumnezeu, bănuiam că ar fi una ovală. Ovală este, acum pot să confirm, dar nu este ovalul singura lui Formă. Cred că s-a arătat fiecăruia dintre noii veniţi într-alt fel, în acela care era mai potrivit înţelegerii şi aşteptărilor sale. Câtă vreme am trăit, n-am reuşit să mă abandonez în braţele lui Dumnezeu, deşi numai El ştie cât am încercat. ş...ţ Sperăm că atunci când voi ajunde acolo, mă va primi cu un zâmbet complice şi-mi va spune ŤIonescule, să ştii că, dintotdeauna, Eu te-am înţelesť. Mă temeam însă că odată trecut în cele veşnice, Eul meu nu va mai fi Eu. Cel care se temea că va fi îndepărtat, alungat din cultură, alungat din teatru a murit. A rămas structura lui, diferită de a tuturor celorlalţi, dar, în acelaşi timp, unită cu a tuturor celorlalţi. Ionescu a fost omul pieritor, supus greşelii, Ionesco este esenţa lui nepieritoare."
Pe la mijlocul revistei se poate citi şi un interviu fictiv "luat" de Matei Martin lui Michel de Montaigne sub titlul Nu mori pentru că eşti bolnav. Mori pentru că eşti viu. Întrebările bine formulate sînt, fireşte, despre suferinţă, iar răspunsurile - din Eseuri (ediţia din 1966 în traducerea Marilenei Seulescu). Între altele tînărul de azi vrea să ştie părerea scriitorului francez din sec. XVI despre medici. Moralistul sceptic crede că "Doctorii sunt oameni fericiţi. Succesele lor strălucesc în soare, iar greşelile lor sunt îngropate." Îl contrazice un eminent medic de azi, prof. dr. Ionel Sinescu, într-o convorbire reală cu Cristian Teodorescu. Singurul punct în care Cronicarul nu poate fi de acord cu doctorul e în privinţa euthanasiei. Ionel Sinescu recunoaşte că există situaţii "în care un medic e conştient că toate resursele terapeutice sînt epuizate, că biologia unui pacient e prăbuşită complet şi că starea acestuia este iredresabilă", dar nu poate şi nu vrea să pună capăt chinului inutil chiar dacă pacientul i-o cere şi dacă ar exista o lege permisivă în acest sens. De ce? Fiindcă-l împiedică Jurămîntul lui Hipocrate, care-l obligă să lupte cu boala pînă în ultima clipă a vieţii pacientului!
Fănuş Neagu şi Brăila de altădată
În două numere din JURNALUL NA}IONAL (din 5 şi 6 mai a. c.), Fănuş Neagu răspunde unor întrebări privind copilăria sa, familia, prietenii literari, cărţile şi, bineînţeles, Brăila, oraşul de care spiritual prozatorul se simte legat prin nenumărate fire. O bună parte din interviu, şi cea mai plină de farmec, este dedicată de altfel Brăilei de odinioară despre care Fănuş Neagu îşi aminteşte: "Brăila pe mine m-a fascinat mereu - eu sunt de la ţară - şi cred că prima întâlnire cu acest oraş a plantat în mine o dragoste mistuitoare. Oborul, Halele, portul, cartierul Brăiliţa - o cunună de legende (...) Brăila a fost un oraş fabulos, mai ales între cele două războaie, când comerţul era dominat de grâul de la Dunăre, grecii stăpâneau morile Violatos şi Zangopol, celebre în epocă,un armator, Embirikos, avea 99 de vapoare pe mările lumii - de la 100 în sus creşteau năpraznic impozitele. Mai târziu am aflat că Palatul artelor din Brăila e făcut de acest Embirikos, care a avut un fiu poet, excelent poet, născut la Brăila, mort la Atena. (...) Vreau să vă spun că spiritul comercial al grecilor a făcut gloria Brăilei: gloria ei au constituit-o grâul, navigaţia şi aventura. Marea aventură... În copilăria mea, n-apucai să faci zece metri pe stradă şi erai salutat cel puţin în trei limbi..."
Din nefericire, Brăila cosmopolită şi prosperă, dinamică şi pitorească, astfel cum ne-o reproiectează Fănuş Neagu, nu mai există. Portul agonizează, centrul istoric este lăsat în paragină, somptuoasele imobile în stil neoclasic de pe Strada Regală se prăbuşesc. Păcat!
De 1000 de ori 22
Marţi, 12 mai, revista 22 şi-a sărbătorit 20 de ani de existenţă şi 1000 de numere apărute. Începând cu nr. 1000, săptămânalul editat de Grupul pentru Dialog Social, comentator avizat al vieţii noastre civice, îşi schimbă look-ul. Fiindcă n-am apucat să-l vedem în noua formă până "la închiderea ediţiei", comentăm aici câte ceva din numărul 999. Foarte frumoasă cronica Taniei Radu la volumul de corespondenţă Sufletul nu cunoaşte distanţe, cu scrisori din arhiva familiei Pillat (editate de Monica Pillat). Cartea are în centru portretul unui adevărat personaj de roman: Pia, sora lui Dinu, născută în 1916. Tania Radu o pune sub deviza "A fi pentru ceilalţi" şi remarcă "energia ei formidabilă, vocaţia uluitoare de a-i sprijini, consola şi explica lor înşile pe ceilalţi, exaltările ei de la sfârşit, întinzând antene incandescente în căutarea unui reazem spiritual, cu timpul aproape spiritualist." Şi, mai departe: "Rebelă din dragoste pentru ceilalţi, puternică din neputinţa de a se locui doar pe sine, Pia Pillat a rămas întreaga ei viaţă cu faţa întoarsă spre ţară, spre ai săi, zidindu-i parcă în statui de suflet..." l Articolul lui Andrei Cornea Lovitura de graţie pune, ca întotdeauna, la locul potrivit accentele politice, pe tema candidaturii la preşedinţia României a principelui Radu Duda. l În pagina 7, câte ceva despre două volume omagiale, apărute în onoarea lui Andrei Pleşu (la Editurile Humanitas şi Zeta Books), lansate la librăria Cărtureşti în 22 aprilie - în absenţa sărbătoritului, care a trimis însă un mesaj scris: "Într-o celebră pictură a lui Breugel cel Bătrân este reprezentată o nuntă ţărănească, în care toată lumea e gata de petrecere, dar mirele lipseşte. Am sentimentul că produc, prin absenţa mea un scenariu asemănător". În scrisoare, Andrei Pleşu îşi pune în scenă, cu umor, o serie de mirări: "Nu pricep nici astăzi ce a găsit la mine Constantin Noica, de vreme ce m-a asumat, când eram foarte tânăr, ca pe un interlocutor plauzibil. Vă asigur că n-o meritam: eram pompos, veleitar, insuficient şcolit, de o maturitate mai curând presenilă decât adultă cu adevărat. M-am simţit supraapreciat şi de profesorul Ion Frunzetti ş...ţ Mai puţin obişnuit e ceea ce păţesc acum, când, la 60 de ani, primesc încurajarea unora cu mult mai tineri decât mine..." Sărbătoritul afirmă: "Sunt, pesemne, un om norocos", iar redacţia alege această frază ca titlu al paginii, mai puţin adverbul. Aici Cronicarul nu mai e de acord: fără îndoiala care e cuprinsă în pesemne, fraza devine oarecare, seacă şi nu i se potriveşte autorului. l Nu în ultimul rând semnalăm interviul dnei Irina Horea despre Festivalul "Zile şi Nopţi de Literatură" de la Neptun, a cărui temă este, anul acesta Literatura şi politicul - cât respectăm, cât criticăm. Din păcate, din culisele dezvăluite de principala organizatoare aflăm că ezitările sponsorilor în vremuri de criză au redus simţitor lista de invitaţi. Păcat! l Le urăm colegilor de la revista 22 încă 1000 de numere foarte bune!
