La Hanul cu Tei şi şaua-i verde
La lansarea postului T.V. România Cultural s-a adunat, într-o "locaţie" originală - curtea consignaţiilor de la Hanul cu Tei - atîta lume, încît ansamblul vînzolit de corp-la-corpuri în mişcare îţi dădea ameţeli, dar şi coate, brînciuri, călcături pe bombeu. Veniseră la eveniment mulţi actori cu voci sonore (unele rămase în memorie de la recitări omagiale sub Portret), scriitori, plasticieni, muzicieni, jurnalişti şi, bineînţeles, oameni de televiziune mai vechi şi mai noi. Cu toţii străbăteau cu dificultate curtea-culoar în cele două sensuri, se opreau să-şi salute cunoştinţele şi să facă oleacă de "conversaţie de cocteil" sau o bîrfă scurtă, cum stă în firea de artist, ceea ce provoca noi poticneli marelui du-te-vino. Un grup stabil format din domnii Mihai Ungheanu, Fănuş Neagu, Răzvan Theodorescu, Adrian Riza, George Pruteanu şi alţii gîtuia circulaţia.
Am zărit în mulţime şi nişte foşti colegi de facultate, cunoscuţi încă de pe atunci ca turnători şi care au făcut apoi carieră la Cenzură şi la TVR, unde lucrează şi azi. Probabil, "culturali" fiind, vor intra pe noul canal, ca profesionişti indispensabili ce sînt. Undeva, într-o parte a curţii, sub reflectoare, s-a produs, cred, şi un fel de spectacol, dar din marginea unde mă ţineam de un zid să nu mă ia valul, n-am văzut nimic. Luîndu-mă după alţii, am urcat la etaj unde, printre mobilă şi durere, printre tablouri şi statuete supravieţuitoare mai multor generaţii, am dat de o îmbulzeală şi mai mare fiindcă acolo se aflau gustări şi băuturi, iar cu paharele de plastic în mînă, conversaţiile erau şi mai animate. Se şedea pe graţioase garnituri de salon expuse spre vînzare şi se trăncănea despre orice, numai despre noul post nu. N-am avut pe cine să întreb despre ce mă interesa: emisiunile literare de la TVR Cultural. Pe cine se vor baza ele? Tot pe carisma lui Cătălin Ţîrlea şi a Marianei Sipoş? Tot pe invitaţii lor aleşi pe sprînceană? Tot pe ideea că emisiunile culturale, fiind o treabă serioasă, trebuie să fie neapărat trenante şi plicticoase, cu discursuri şi imagine stagnînd pe cîte un chip? Sau poate, dea Domnul, a fost descoperit în sfîrşit un Pivot sau Reich-Ranicki al nostru, cu mare drag de cărţi şi scriitori, capabil să incite pofta de citit? N-am reuşit să aflu, rămîne să vedem. Fiindcă toată agitaţia mondenă din jur începuse să mă obosească, am plecat cînd soareaua era în toi. Ultima imagine a fost cea a domnului Bălăceanu-Stolnici, plimbîndu-se cu mîinile la spate printre culturali şi obiecte de anticariat, cu aerul amuzat al unui om care a văzut multe...
Impuls
Cer acoperit. Vînt cu seminţe de arţar şi praf. Pustietate de siestă duminicală printre blocuri. Aşezat pe o bordură, un copil de vreo 3-4 ani urla. M-am apropiat să aflu ce-l supără. "Ţi-e foame?" l-am întrebat încercînd să-l mîngîi. S-a ferit de mîna mea şi a continuat să ţipe. "Te doare ceva, ţi-a făcut cineva vreun rău?". Nu plîngea, n-avea lacrimi, din gura deschisă ieşea un sunet strident, întrerupt doar cît să tragă aer în piept. "Te-ai pierdut, vrei să-i căutăm pe părinţii tăi?" Emisia de aaa continua ca o sirenă. Exasperată m-am răstit la el: "De ce urli, ce vrei, spune-mi odată ce vrei!". S-a oprit, s-a uitat la mine cu o privire candidă, de jos în sus şi mi-a răspuns răspicat: "Vreau să urlu".
