Din nou despre Academie
Ancheta noastră cu privire la scriitori şi Academie dintr-un număr recent a avut ecou. În CULTURA de joi 22 aprilie, un comentariu avizat semnează Eugen Simion, fost preşedinte al onorabilei instituţii. D-sa reaminteşte că Academia a fost, în secolul al XlX-lea, creaţia scriitorilor şi regretă, împreună cu majoritatea colaboratorilor la ancheta „României literare", împrejurarea că prea puţini scriitori contemporani se bucură de privilegiul de a-i fi membri. Explică, în plus, faptul printr-un Statut care face ştiinţificilor partea leului, lăsându-i pe umanişti în minoritate: din 24 de secţii, numai 4 revin acestora din urmă. O încercare de a echilibra repartiţia prin schimbarea sistemului de vot a fost acceptată cu câţiva ani în urmă, chiar la iniţiativa lui Eugen Simion, preşedinte în acel moment, dar abandonată după ce el a părăsit funcţia. În aceste condiţii, e greu ca numărul scriitorilor membri să crească, indiferent de numărul candidaturilor perfect justificate. Ceva s-ar putea totuşi face pentru ameliorarea lucrurilor şi anume mai multă exigenţă în propunerile de candidaturi provenite de la secţia literară. De curând, plenul a respins două propuneri ale secţiei şi, din nefericire pentru secţie, cu deplină îndreptăţire. Dacă numele ar fi fost dintre acelea pe care colaboratorii la anchetă le-au sugerat, probabil că ele ar fi fost acceptate şi ar fi compensat într-o anumită măsură dispariţia unor personalităţi ale lumii literare din rândul academicienilor. Nici media de vârstă a scriitorilor care sunt membri nu reprezintă o dovadă de recunoaştere timpurie a valorii. La alte secţii, există oameni foarte tineri, deveniţi chiar titulari. La secţia literară însă, doi dintre cei mai de seamă scriitori au fost aleşi titulari abia când trecuseră de 70 de ani.
În general nu, în particular da
Care e starea generală a publicaţiilor culturale româneşti? Aceste reviste abia îşi trag sufletul, bani pentru a le ţine în viaţă sunt puţini şi se găsesc greu, cititorii nu se îmbulzesc spre ele chiar şi atunci când valoarea le este probată număr de număr, difuzarea lor este şi ea în mare suferinţă (chiar blocată, am putea spune, după privatizarea anapoda urmată de falimentul RODIPETULUI). Aşa încât concluzia spre care ne duce orice judecată normală este una singură: nu sunt vremuri bune pentru revistele vechi şi de calitate, darămite să te apuci să înfiinţezi altele. Însă, ca de atâtea ori la noi, realitatea nu ascultă de logică, ba, dimpotrivă, este exact pe dos. Un exemplu recent despre felul în care situaţia de pe teren sfidează raţiunea îl reprezintă apariţia la Piatra Neamţ a unei reviste noi, în format carte, intitulată Conta (pentru o revistă literară, ni se pare curios acest nume, dat, explică iniţiatorii, după numele filozofului originar din regiune). Volumul impozant (aproape trei sute de pagini) arată efervescenţă literară şi soliditate financiară, can-trazicând flagrant toată experienţa din domeniu, care vorbeşte apăsat despre sărăcie.
Citiţi revista „22"!
Un număr excepţional este acela din 20-26 aprilie al revistei „22". Citiţi-l, dacă n-aţi făcut-o încă, şi vă veţi convinge! Editorialul lui Andrei Cornea e consacrat deciziei, absolut revoltătoare, a Curţii Constituţionale de a declara în afara Constituţiei câteva din articolele din legea de înfiinţare a Agenţiei Naţionale de Integritate. Culmea este că şapte din cei nouă înalţi magistraţi ai Curţii erau direct vizaţi de ANI, pentru diferite forme de incompatibilitate. Despre acelaşi subiect scrie un articol temeinic documentat şi Andreea Pora. Fostul ministru de Justiţie, Monica Macovei, acordă revistei un interviu pe cât de edificator, pe atât de nedătător de speranţă. Masa rotundă a numărului lărgeşte sfera dezbaterii la justiţia română din perioada postcomunistă. Mănuşa a fost aruncată, se ştie, de un grup de magistraţi care au dorit să facă limpezi pentru întreaga societate civilă gravele disfuncţii din sistem. Din partea CSM, direct vizat, n-a participat nimeni, ceea ce spune totul. A participat în schimb ministrul Justiţiei, favorabil în principiu apelului magistraţilor, dar fără vreo sugestie concretă. Nevoia unor măsuri e cu atât mai imperioasă, cu cât, după remarca multora, decizia Curţii este o reacţie rapidă a sistemului la urîta afacere Voicu-Costiniu. Timpul nu mai are răbdare. Opinia publică este invitată, ne vine să zicem implorată, de acest număr din „22" să iasă din pasivitate şi să oblige puterea politică la voinţa de a spăla obrazul unei instituţii care reprezintă oaia neagră a tranziţiei.
Un roman al unanimităţii
Recent, la Iaşi, cu prilejul tradiţionalelor Zile organizate în fiecare primăvară de Convorbiri Literare, s-au decernat premiile pentru literatură ale revistei. Între laureaţi s-a aflat şi Varujan Vosganian, premiat pentru romanul său Cartea şoaptelor. Dacă am numărat bine, este al şaselea premiu pe care-l primeşte până acum acest roman de succes. Volumul semnat de Varujan Vosganian reprezintă un caz foarte rar: el iese din regula autohtonă (unde orice operă este pusă la îndoială ori violent contestată) şi poate intra într-o carte a recordurilor, prin valul de simpatie unanimă pe care l-a stârnit, prin corul de laude critice venite din toate părţile.
Despre optzecism
Întâmplător dau în revista FAMILIA peste o cronică nuanţată a lui Alex Goldiş despre volumul lui Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, cronică intitulată „Un Macondo dobrogean". Ceea ce mi-a suscitat atenţia nu se referă direct la excelentul volum de povestiri recenzat, ci la o consideraţie, şi anume că generaţia '80 este mai vie ca niciodată, resuscitată tocmai când era pe punctul de a-şi da obştescul sfârşit. Consideraţia curajoasă pe care nu sunt pregătit să o contrazic mi-a stârnit o reflecţie: oare optzecismul nu este cumva etern şi în 2020, 2030 sau chiar în 2100 ne vom întâlni cu unul reloaded? Titlul lui Alex Goldiş îmi sugerează, dacă nu mă înşel, puţin realism magic, marca „O sută de ani de singurătate". Optzecism sau realism magic? Mai degrabă un hibrid sau altfel spus altceva. Optzecismul a eclozat fertil în câteva generaţii care iniţial l-au pastişat apoi s-au distanţat de el, însă, da, Alex Goldiş are dreptate, forţa unor prozatori precum cei pe care i-a numit vine în siajul lui, în culoarul pe care l-a creat, din deschiderea formulei optzeciste către gratuitatea experimentului, către libertatea limbajului. Dar mai este oare optzecism? Something to think about.
