Argumente pentru cultura memoriei

Pe cît de înlesnită e azi, datorită computerului şi aparatelor digitale, meseria de fotoreporter, pe atît de rar mai găsim în presă reportaje adevărate, ilustrate cu imagini care să surprindă sinecdotic realităţile româneşti.?Scriitorii nu mai sînt atraşi de acest gen gazetăresc ce presupune deplasări incomode, dacă nu temerare, iar fotografia artistică e destinată acum simezelor şi albumelor de autor, presa de tiraj neputînd oferi condiţii tipografice acceptabile. Cu notabile excepţii, creatorul s-a despărţit de (foto)reporter. Ziarişti făcuţi peste noapte şi paparazzi umplu cu o pastă anonimă de clişee coloanele ziarelor, iar cititorii le ignoră pe bună dreptate semnătura. Cu totul altfel se petreceau lucrurile în presa interbelică. Suplimentul publicaţiei Realitatea evreiasc| nr. 314-315, coordonat de Geo Şerban, e consacrat de data aceasta unui fabulos fotograf, Iosif Berman (1891-1941), care a inovat partea tehnică a meseriei spre a-şi exprima fidel ideile, sensibilitatea, ardoarea umanistă.?Despre Iosif Berman, Geo Bogza spunea: "Revoluţia prin care Arghezi a înnoit limba literară, încărcînd-o de plasticitatea gîndirii sale, Berman a produs-o în lumea imaginilor fotografice, smulgîndu-le din anchiloza de pînă atunci şi încărcîndu-le cu viaţă adevărată." Că nu e o exagerare o dovedesc cele 25 de fotografii (între care instantanee surprinzătoare cu scriitori, artişti, oameni politici celebri, pe care Cronicarul nu le ştia) păstrate la Muzeul Municipiului Bucureşti şi la Muzeul }ăranului Român. Atît de apreciat era pro­fe­sionalismul, pasiunea lui Berman pentru meserie, încît profesorul Dimitrie Gusti l-a asociat echipelor sale de cercetare, iar Casa Regală l-a numit fotograful ei oficial. Ceea ce nu l-a putut apăra de măsurile discriminatorii antisemite care l-au eliminat din presă, o amărăciune ce i-a grăbit sfîrşitul prematur. La moartea lui, F. Brunea-Fox publica în "Renaşterea noastră" un portret de cuvinte ales de Geo Şerban să însoţească documentele fotografice: "Berman n-a fost un vulgar salahor al meseriei. Ci un profesionist de înţeles înalt. în mîna lui de dresor, cutia cu lentile nu era o simplă sculă menită să îndeplinească o strictă funcţiune automată. Devenea un organ altoit pe inteligenţă diriguitoare, încă un nerv optic, încă o antenă. Aşa se explică rezultatele uimitoare ale colaborării dintre om şi lucru, confundaţi într-o singură armonie.?Acele mărturii ale realităţii, fixate nu în stadiul ei banal şi comod, ci harponată în clipa ei cea mai intimă, mai caracteristică, mai originală. în mîna lui Berman, ca la alţii vioara, aparatul cu ochean se umaniza. ş...ţ Re­por­ter la o importanta instituţie de presă, contribuţia lui sfida orice act de memorie a colegilor cu altă atribuţie. Pe documentul lui indubitabil, se situa în redacţie factúra exactă a evenimentului, se completa şi se corecta episodul deformat de imaginaţia ziaristului cu plaivaz. Fapte diverse şi solemnităţi, momente politice şi sportive, catastrofe şi serbări, drame colective şi manifestări sociale, în sfîrşit tot ce poate destăinui, public sau particular, cotidianul - au poposit o clipă în cutiuţa ageră, înainte de a se mistui în neant."


Cine este Terorista

Una dintre întrebările mult vehiculate pe net, în ceea ce se numeşte blogosfera autohtonă, este de o bună bucată de vreme următoarea: cine se ascunde sub pseudonimul Teroristei? Notorietatea blogului Terorism de cititoare. Cărţi şi tutun a devenit, în timp, apreciabilă, ceea ce a stârnit valuri succesive de ipoteze şi scenarii. LuciaT şi-a ascuns bine identitatea, întreţinând în mod convenabil enigma. LuciaT putea fi oricine: femeie sau bărbat, o profesoară de desen sau un inginer textilist la pensie, o adolescentă cinică sau doi fraţi gemeni cu simţul umorului bine dezvoltat.
De astăzi avem un nume, ba chiar două. Pe blogul Mofturi de ochelarist al lui isuciu, măştile sunt aruncate cât colo şi de sub ele apar... Vali Florescu (traducătoare şi scenaristă), ca Terorista de serviciu, şi T.O. Bobe, prozator încă tânăr, comentatorul cel mai asiduu de pe Terorism de cititoare, cunoscut internauţilor ca Vic. E dată şi o fotografie, de bună calitate, şi care pare să fi fost făcută la mitingul bloggerilor din faţa Televiziunii Române, pentru reluarea emisiunii culturale a lui Ioan T. Morar. Terorista/ Vali Florescu e blondă, plinuţă şi cu faţa la obiectiv.
Curiozitatea blogosferei româneşti fu astfel, în fine, satisfăcută. Cu toate acestea, o întrebare a început deja să-l macine pe Cronicar: oare cine o fi isuciu?


Două interviuri reuşite

Numărul din 8 aprilie al revistei Luceafărul de dimineaţă găzduieşte două fermecătoare interviuri cu doi poeţi dragi: Ileana Mălăncioiu şi Mircea Cărtărescu. Citindu-le, simţi că mai există oameni fireşti şi simpli pe această lume. Ileana Mălăncioiu, întrebată de Radu Doru Cosmin: "Cum era Ileana Mălăncioiu la 20 de ani!", răspunde dezarmant de sincer: "Ca orice om care are viaţa în faţă. Nu-mi găsisem drumul, dar nu eram disperată. Poate şi pentru că m-am născut într-o casă fără cărţi şi nu aveam visuri prea mari. Oricum, nu mă gîndeam că voi ajunge scriitoare. În vremea liceului, am debutat în revista de Matematică şi Fizică, propunînd rezolvări mai simpe decît cele consacrate, ale unor probleme de geometrie în spaţiu. Apoi am ratat examenul de admitere la Facultatea de Electronică, unde a fost o concurenţă acerbă, din cauză că majoritatea locurilor era rezervată celor veniţi din producţie, cu dosare de trimitere la studii întocmite la serviciul de cadre. Dat fiind că am fost elevă de nota maximă, n-am suportat ideea de a mă întoarce acasă cu acel eşec şi m-am înscris la Şcoala Tehnică Financiară. După absolvire, a trebuit să fac un stagiu de trei ani în producţie. În perioada aceea, am început să scriu şi asta m-a determinat să abandonez pregătirea la matematică şi să dau examen de admitere la Facultatea de Filozofie. Mi-am luat licenţa în 1968, cu teza Locul filozofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga, şi am fost repartizată ca redactor la Televiziunea Română, de unde a trebuit să plec în 1971, pentru că m-am pronunţat împotriva aplicării tezelor lui Ceauşescu. De acolo m-am transferat la revista Argeş din Piteşti, unde am rezistat doar vreo 8 sau 9 luni şi mi-am dat demisia. După cîţiva ani de şomaj, mi-am susţinut examentul de doctorat cu lucrarea Vina tragică (tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka), în iluzia că voi putea să intru în învăţămîntul superior. Dar n-a fost să fie. Aşa cum am mai spus cîndva, la emisiunea Profesioniştii, mergînd din eşec în eşec, am ajuns, în cele din urmă, acolo unde trebuia." În celălalt interviu (luat de Ştefania Coşovei), Mircea Cărtărescu se confesează la fel de firesc: "Sunt nervos şi plictisit cînd nu sunt înţeles. Iar cînd totul vine din rea-credinţă, invidie şi ură personală, cum mi se-întîmplă tot mai des în ultimii ani, deprimarea mea ajunge la un fel de mizantropie posacă. Echilibrul mi-l găsesc greu, abia atunci cînd revin la gîndul că singura mea armă este scrisul, că singurul fel în care pot răspunde e să scriu mai departe din toate puterile mele." Un număr reuşit al Luceafărului de dimineaţă, o revistă aflată într-o vădită creştere valorică.