Primul milion de prefeţe
Cine spunea că Paul Cernat n-are umor? În numărul 2 al revistei ACADEMIA DE POEZIE (foarte bună de altminteri, cu semnături grele, de la Mihai Şora la Ion Pop, de la Al. Cistelecan la Lidia Vianu, de la Alex Ştefănescu la Ioan Groşan), criticul oferă o mostră cât se poate de elocventă de pince sans rire. La finele comentariului ultimei cărţi a Ancăi Mizumschi, pe care-o consideră cea mai bună carte de poezie din 2009, Cernat ne face părtaşi la intimitatea sa creatoare, prezentându-se drept „autor a nenumărate prefeţe şi studii critice". Câte să fie? Mii? Zeci de mii? Sute de mii? Dacă, totuşi, Paul Cernat nu divulgă mai mult, e semn că ştie regula: despre primul milion nu se vorbeşte !
Un piedestal pentru Mircea Ivănescu
În OBSERVATOR CULTURAL din 18-24 martie (revista tocmai sărbătoreşte zece ani de la înfiinţare,
ce repede trece timpul când trece bine!) citim un interviu extraordinar cu Mircea Ivănescu. Să reuşeşti să-l scoţi pe Mircea Ivănescu din solitudinea, din „tăcerea desăvârşită" în care trăieşte în ultima vreme şi să-l provoci să se confeseze îndelung şi esenţial reprezintă o performanţă ce se cuvine să fie subliniată, performanţă pe care echipa „Observatorului..." (Doina Ioanid, Cezar Gheorghe, un cristian) o înregistrează. Interviul este exemplar din mai multe motive. În primul rând, desigur, fiindcă este un document care contează în configurarea portretului de senectute al poetului. Apoi, fiindcă demonstrează ştiinţa şi buna credinţă cu care tinerii scriitori îşi aleg modelele literare (fiindcă tot vorbim la Tema lunii despre modele, false modele, antimodele). În fine, dialogul cu Mircea Ivănescu cucereşte şi altfel: deşi, într-un stil pe care l-am numi minimalist, poetul se destăinuie cu naturaleţe, fără menajamente, refuzând orice retuş care să-i „înfrumuseţeze" biografia, ba chiar exagerând în rău, efectul este invers: misterul, aura sa de credibilitate literară nu scad, ci sporesc. Reproducem un scurt fragment din acest dialog: „— Toate astea aparţineau unui moment când l-am cunoscut pe marele V. Nemoianu. În mod oarecum surprinzător, el era un tip rigid şi de o formaţie foarte precisă. Eu nici nu mai citeam. De fapt, constat acum că n-am citit nici a zecea parte din titlurile cu care sunt creditat. Nu am citit nici 20 de cărţi în viaţa mea, serios, şi el era un individ de o mare erudiţie, care citea în amănunt, lua notiţe. - Dar cum aşa? Cred că aţi tradus cel puţin atâtea titluri. - Da, dar asta nu înseamnă că am citit. De exemplu, susţin că n-am citit niciodată Ulise. L-am tradus pe capitole."
Ambiguitatea necesară
În FAMILIA din februarie, Gh. Grigurcu îşi mai aduce o dată aminte, şi tot fără simpatie, de „astuţiosul Ov. S. Crohmălniceanu", „vulpea sastisită a criticii româneşti" din care optzeciştii şi-au făcut „un dascăl-model şi un mentor". Ocazia cuvioasei rememorări este „pensia substanţială" pe care Ov.S. Crohmălniceanu ar fi dobândit-o din partea statului german. Nu ştim cum stau lucrurile cu pensia. Ştim în schimb că Ov. S. Crohmălniceanu a trecut într-o lume cu siguranţă mai bună de oarece vreme, aşa că laudatio a lui Gh. Grigurcu este tardivă. Era mai potrivit un necrolog. Dar nu pomenind doar partea rea a moştenirii intelectuale a lui Ov. S. Crohmălniceanu, ci şi pe aceea bună, care i-a împins pe optzecişti să vadă în el un personaj pozitiv. E de mirare că Gh. Grigurcu n-a înţeles, cu fineţea de spirit care îl caracterizează, că perspectiva de azi asupra scriitorilor de ieri este în mod inevitabil una ambiguă. Albul şi negrul nu sunt culori suficiente. Iar exclusiv negrul, nici atât. Nu numai Ov. S. Crohmălniceanu, dar nici G. Călinescu şi, în fond, nici Gh. Grigurcu însuşi, fostul elev, în anii '50, al Şcolii de literatură „Mihai Eminescu", nu merită un tratament unilateral. Care este, moral şi istoric, fals.
Reabilitarea lui Che Guevara
În numărul din ianuarie al revistei NOUA LITERATURĂ, G(ruia) D(ragomir) semnează o notă despre două cărţi, apărute la Polirom, ale lui Che Guevara, „Jurnalul revoluţiei cubaneze" şi „Jurnalul bolivian", în traducerea Dianei Salim. Tânărul comentator nu se află în niciun embarras de choix, cum zic francezii: preferă tricourile pe care e inscripţionat numele lui Guevara celor pe care scrie Bush. Mă rog, gusturi şi gusturi. Ceea ce nedumereşte este subitul interes pentru una din figurile cele mai sinistre ale comunismului cubanez. G.D. nu crede că lui Guevara i se potriveşte eticheta de terorist. Nici n-avea nevoie. Eticheta de criminal i se potriveşte mai bine. Ce simpatie bizară printre tinerii de azi (vezi şi Alex Cistelecan în „Vatra" din Tg. Mureş) pentru revoluţionarii comunişti de odinioară! În ce „culori umane" ar putea fi pictat un asasin sângeros ca Guevara ca să poată stârni această simpatie? Mai rămâne ca Bin Laden să fie şi el pus pe tricouri şi reabilitat moral. A bon entendeur, salut!
Sufletul animalelor
Aflat în trecere prin Freiburg im Breisgau, Cronicarul a avut surpriza de a da peste un „Tierfriedhof", adică peste un veritabil cimitir al animalelor. Deşi ştiam dragostea pe care nemţii o poartă fiinţelor nevorbitoare, nu m-am aşteptat să găsesc o veritabilă incintă menită îngropării lor. Curiozitatea fiind mai puternică decît graba, am deschis poarta şi am intrat. Pe o suprafaţă de aproximativ un hectar privirea îţi era întîmpinată de un mănunchi de cercuri concentrice, separate între ele de alei pietruite, fiecare cerc fiind alcătuit din zeci de morminte înşirate cu stricteţe geometrică. Fiecare mormînt avea o lespede comemorativă pe care erau încrustate numele animalului şi durata vieţii, pentru ca deasupra plăcii să troneze o fotografie înfăţi-şîndu-l pe răposat. Singurul detaliu care lipsea era crucea şi însemnele religiei creştine, semn că necropola în cauză, deşi lipită de cimitirul propriu-zis (al oamenilor, se înţelege) din Littenweiler (o suburbie a Freiburgului), se afla oarecum în afara razei de acţiune a duhului hristic. Pe una din plăci stătea scris: „Er ist aus der Welt gegangen, aber er wird immer in unseren Herzen bleiben." (A plecat din lume, dar va rămîne mereu în inimile noastre). Cuvintele se refereau la un cîine al cărui nume fusese „Dolfy". Cronicarul şi-a amintit atunci de vorba lui Ion Barbu, că un paradis în care cîinii nu sînt îngăduiţi nu are nici un Dumnezeu şi că în consecinţă el, poetul, nu vrea să ajungă acolo. Statistic, majoritatea defuncţilor din cimitir erau cîini şi pisici, dar privirea Cronicarului s-a oprit şi asupra pozei unui iepure, precum şi asupra unei mici statui înfăţişînd o pereche de papagali. Mormintele erau îngrijite impecabil şi împodobite cu flori şi amulete. Am plecat de acolo meditînd serios la vorbele poetului.
