Despre violenţă

Impresionant, ca de obicei, editorialul lui George Arion din FLACĂRA (nr. 3/ martie 2009) intitulat Semne. Plecînd de la asasinarea într-un bar din Ungaria a handbalistului român Marian Cozma, scriitorul deplînge amploarea pe care o ia violenţa în întreaga lume. Tabloul realizat de el din cuvinte este terifiant: "Ucigaşi sunt pretutindeni, înarmaţi cu şişuri, cu pistoale, puşti-mitralieră sau cu bombe pe care le plasează în locuri aglomerate. Se ucide dintr-o simplă ceartă, când argumentele sunt înlocuite de o armă. Violurile sfârşesc deseori cu moartea femeilor agresate. Inşi dezaxaţi, a căror dereglare mintală n-o depistează nimeni, omoară pur şi simplu din distracţie. Morţii cad în stradă în timpul răfuielilor dintre clanuri rivale, dornice să-şi asigure sfere de influenţă cât mai vaste. Serviciile secrete îşi elimină şi ele adversarii incomozi cu ajutorul otrăvii, iradierii sau glontelui."

Cu această panoramă a atrocităţilor în faţă, autorul editorialului se întreabă dacă nu cumva expansiunea violenţei anunţă ceva. Din delicateţe faţă de cititor, el doar sugerează ce anume:

"Pe vremuri, o astfel de escaladare a stărilor de conflict, iscate uneori dintr-o pricină insignifiantă, era semnul că urmează ca ele să sfârşească într-o explozie devastatoare. Dar noi nu mai credem în semne."



În prim-plan,
Daniela Zeca-Buzura

În acelaşi număr din Flacăra, în afară de alte texte de indiscutabil interes publicistic, Cronicarul remarcă interviul realizat de Alice-Claudia Gherman cu Daniela Zeca-Buzura, directoarea TVR Cultural. Daniela Zeca-Buzura explică modul cum canalul TV pe care îl conduce participă, acesta e cuvântul, la viaţa culturală din România.

"Premiera ideii de teatru în direct a venit cu un dublu câştig fiindcă, în iniţiativa noastră, am reuşit să ne facem aliaţi în primul rând teatrele din întreaga ţară. Am început, cum nimeni nu credea, anul trecut cu Teatrul Municipal din Baia Mare prin spectacolul Istoria comică a doctorului Faust, am continuat cu Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte, imediat după am avut un Shakespeare în viziune Purcărete la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova. E clar că în 2009 vrem să continuăm linia asta. Tot în 2008, în octombrie, sub genericul Concertele TVR Cultural am deschis o stagiune de concerte proprii, de o oră, de luni până vineri, de la ora 19.00, ceea ce ne-a dat largheţea de a poziţiona muzică de toate genurile. 2009 va fi anul Festivalului Internaţional George Enescu şi noi vom fi din nou deţinătorul în exclusivitate al celor mai bune concerte."

Ar mai fi de adăugat că TVR Cultural a avut de câştigat din numirea, la conducerea sa, a Danielei Zeca-Buzura.



Reconstituirea

Demnă de laudă iniţiativa JURNALULUI NAŢIONAL de-a ne aduce aminte istoria mică, de zi cu zi, adunată într-un an de schimbare. 1989, din primăvară pînă-n iarnă, aşa cum şi-a găsit loc în paginile Scînteii. Nu acelea oficiale, pe care unii le-au citit, iar alţii le cercetează, ci restituirea lucrurilor nespuse, amintiri, fîşii de jurnal, mostre comentate din stilul vremii. Să răsfoim, de pildă, cele patru pagini format mare, incomod, ca odinioară, ale ediţiei din 6 martie, o zi de luni, căreia îi corespunde, în timpul nostru, o zi de vineri. O zi istorică, despre a cărei semnificaţie "mai ştiau în 1989 doar specialiştii", şi despre care Scînteia n-a pomenit nimic. Drumul "transformării revoluţionare" se face, de bună seamă, din cotituri. Calendarul zilei e demn de locul unde nu s-a întîmplat nimic, sau de colajele după realitate ale romanelor anilor '80. Jurnalele, al lui Victor Felea, C. Trandafir şi Mircea Zaciu, celebrează, vorba vine, acelaşi vid umplut cu zvonuri: "alţii cer, prin diverse căi, să fie lăsată în pace Doina Cornea." Şi încă o bucurie, lîngă programul TV atît de scurt (orele 19-22) încît încape într-o casetă: un rebus, Salve doctore! Care te plimbă prin Cazul doctorului Honigberger, Faptele şi opiniile doctorului Faustroli, patafizician, Lecţia de anatomie a doctorului Tulp, te întreabă de Eir, zeiţa medicinii la nordici, ori de Georges Fernard Isidore Widal, celebru medic francez. Aşa încît poţi să şi înveţi ceva, mai mult, în orice caz, decît din îndrăgitele noaste integrame...



Tablou de familie

Cronicarului nu i-au scăpat, de-a lungul anilor, iniţiativele culturale mereu proaspete şi insolite ale infatigabilului UN Cristian, pseudonim sub care se ascunde o pasiune veritabilă pentru literatura română vie.

După volumaşele celor mai tineri poeţi, scoase într-o mini-colecţie underground, după rearticularea forumului revistei OBSERVATOR CULTURAL, unde UN Cristian a fost angajat nu de mult şi a pus la cale şi un chat cu scriitorii români, după numeroase alte idei puse în practică, iată că tânărul întreprinzător a realizat un supliment consistent, în aceeaşi revistă (nr. 464), despre cenaclul Litere condus cu ani în urmă de Mircea Cărtărescu.

Nimic omagial, în sensul rău al termenului, nu găsim în paginile acestui supliment intitulat Tablou de familie: pagini atent concepute, frumos machetate şi excelent scrise. Contributori sunt aproape toţi componenţii reprezentativi ai cenaclului, iar articolul amplu al criticului Paul Cernat schiţează, într-un mod pregnant, istoria comună şi istoriile personale ale ex-cenacliştilor.

Lectura acestui grupaj va fi de un "inestimabil" sprijin documentar pentru cercetătorii viitori, cărora un pasionat agent cultural le-a montat, aici, întreaga tablă de materii.



E uşor a scrie cronici?

În general, citim cu plăcere articolele tânărului critic Bogdan Creţu, premiat pe merit, acum câţiva ani, de Uniunea Scriitorilor. Pline de vervă, contrastează cu stilul cenuşiu, mereu previzibil al comentatorilor de ocazie din presa noastră culturală. Dăm însă în ultima vreme, din păcate, şi peste texte ale lui Bogdan Creţu care dezamăgesc. în cronica recentă din VIA}A ROMâNEASC| la cartea lui Ion Iovan despre Mateiu Caragiale mi se pare că, pur şi simplu, bate apa în piuă: "O ultimă întrebare: chiar este Mateiu I. Caragiale personajul construit în aceste pagini? Răspunsul e unul afirmativ: pe cât se poate cunoaşte, chiar aşa era scriitorul în ultimii săi ani de viaţă. Temperamental, psihic, el e întreg în paginile acestor voluminoase însemnări plăsmuite (reconstituite) de Ion Iovan. În mod paradoxal, uneori apocrifele sunt mai cuprinzătoare decât originalul. Pe care, dacă nu îl pot suplini, îl pot măcar aproxima şi chiar detalia. Dacă scrierea cărţii a fost un exerciţiu de imaginaţie, lectura nu îşi permite să fie altfel." Nu prea avem cu ce să ne alegem din astfel de cronici în care se face teoria chibritului.