Nimic nou în romanul Voinţa de putere, volumul II, al lui Nicolae Breban. Din 600 de pagini, 300 păstrează buna tradiţie a ilizibilităţii, a pălăvrăgelii şi metafizicii de cafenea. E clar, Breban nu doreşte să renunţe la reţetă - nu mai e capabil să iasă din capcana unor scheme de creaţie extrem de rigide. Şi atunci jocul de-a romanul devine periculos pentru că riscă să fie compromisă întreaga operă cu o astfel de încăpăţînare creatoare, cu o astfel de voinţă de putere searbădă, fără obiect.
Au fost cîţiva scriitori de frunte ai romanului antenouăzecist care şi-au încercat mîna şi după marea schimbare. Şi nu doar atît - unii au schimbat şi tematica sau cel puţin aceasta a fost prima impresie. Aşa s-a întîmplat cu Augustin Buzura care a aruncat pe piaţă romanul Recviem pentru nebuni şi bestii, lucrare scrisă în bună parte înainte de '90 dar care avea o "ramă" actualizată. Personajul care se tot întoarce în timp a fost pur şi simplu transportat dintr-o epocă în alta - povestea, conţinutul au rămas aceleaşi. O altă poveste buzuriană tipică, alambicată, "esopică", avînd drept bonus un mic artificiu tehnic de actualizare.
în Voinţa de putere se insistă pe acele cîteva găselniţe narative care au prins cîndva, dar care acum nu pot stîrni unui cititor contemporan decît un zîmbet ironic de compătimire. Lumea romanescă a lui Breban rămîne rudimentară, schematică. Personajele, "animalele bolnave", sînt "caractere", nu felii de viaţă. Situate într-un soi de istorie "ieroglifică", ele nu evoluează, ci se ciocnesc haotic, principalul scop fiind extragerea unei "morale", o morală cu cîteva reguli bine stabilite, deşi funcţionează aparent după reguli paradoxale. Nu e de mirare pentru că Nicolae Breban e acela care ţine prima pagină a revistei "Contemporanul" încremenită în Nietzsche, al nu ştiu câtelea episod. Completa rupere de lumea "normală" a literaturii şi a culturii în general, aceasta este o etichetă sigură care poate fi aplicată scriitorului Nicolae Breban (unul dintre mulţi alţii). Cum spuneam, cîteva carcatere puternice se bat în discuţii, în ideologii, în ritualuri erotice, pînă la epuizare. Regăsim, bineînţeles şi tradiţionala "fractură" brebaniană. Pe la jumătatea celebrului roman Bunavestire se produce "ruptura", o metamorfoză radicală a personajului, care apoi va putea fi găsită în multe romane ale lui Breban. Şi în Voinţa de putere, unul dintre protagoniştii principali, Amedeo Dumitraşcu, se transformă brusc dintr-un ziarist raţional, într-un militant pentru extrema dreaptă. Dumitraşcu este tipul ţăranului ambiţios, ne spune tot timpul naratorul tiranic, superomniscient. De altfel, s-a mai spus, naratorul este personajul dominant în orgia narativă brebaniană. Relaţia dominant-dominat este omniprezentă - de la structurile narative, pînă la personaje. Multe dintre romanele lui Breban par simple cărţi de duzină de tip sado-maso intrate în metastază, umflate pînă la peste 600 de pagini, împopoţonate cu ceva Nietzsche şi cam atît. Avem şi tipul nobilului, Callimachi, atît de nobil că nu poate sta confortabil într-un bar dacă se aşază doi străini lîngă el. Personajul principal este Mîrzea, geniul abisal, amestec de generozitate şi promiscuitate, cel care îi manevrează cu ajutorul unor puteri obscure pe toţi ceilalţi. în planul doi, se află femeile... Aceasta este ordinea brebaniană consacrată, nici o femeie nu are dreptul la prim-plan. Ele au de obicei istorii de "victimă", sînt toate nişte biete Justine rătăcite prin orgiile masculine complicate, intelectualo-erotice. De-a lungul timpului Breban a întocmit un adevărat bestiar: există bărbaţi de tip tigru, armăsar, iar femeile pot fi iepe de rasă, oi, căprioare şi multe altele. Imaginaţia nu depăşeşte hotarele acestei ferme a animalelor... Iată un citat reprezentativ despre o "căpioară tremurînd de candoare" prinsă în plasele donjuanului: "I-am provocat instinctul matern, dar nu ca orice vulgar Don Juan, izbucnind în plîns şi cerşindu-i mila, dezvelindu-mi limitele ci, dimpotrivă, arătîndu-i faţa viguroasă a "defectelor mele": lenea sfruntată, plăcerea alcoolului, sadismul - da, o băteam uneori, aveam totuşi grijă să-i menajez faţa şi, mai ales, o învăţasem cu un vocabular de clară vulgaritate"... Extrem de primitivă este şi femeia însărcinată cu satisfacerea "trupească" a redactorului-şef. O cheamă Gabi şi este hipnotizată de bărbatul fatal: "Nu-nu, răspundea zâmbind Gabriela, ea nu cădea în această capcană: "ea îi iubea trupul, era mai bine-zis sclava ideii ei despre un "trup armonic, antic", o ameţea ideea de a se culca cu o statuie!" Aşa un bărbat adorat, mai rar se poate vedea în proza contemporană.
Jocurile erotice sînt prilej de mare "subtilitate" pentru autor, de mare amuzament pentru cititori. Aceleaşi strategii superior-masculine fac din sex o filosofie secundară a voinţei de putere. Mîrzea se joacă pînă la epuizare cu o femeie perfectă. Ea se arată foarte doritoare de sex. El o frustrează cu obstinaţie. Nu altfel face Callimachi, nobilul. Toate personajele brebaniene sînt simpli recipienţi purtători de discurs. De îndată ce li se acordă atenţie fiecare îşi recită "poezia", de obicei foarte lungă. Este un joc burlesc - este clar că nu avem de-a face cu un pact realist, ci cu un pact "etic" romanesc. Breban scrie imense parabole cu cheie - dezlegarea lor stă în însăşi schema amintită - o serie de 3-4 caractere (nu mai mult) luptă pentru supremaţie (în teritoriul discursului). De cîteva ori naratorul intervine în forţă, moralizator, explicitîndu-şi personajele: "Şi astfel se întîmplă cu acele "mici prietenii", cu acele "alianţe secundare şi provizorii", cu acei a-mici, pe care îi acceptăm, cu un uşor dispreţ şi silă abia mărturisită, în anturajul nostru, lăsîndu-i să se infiltreze în fisurile nepăsării şi dispreţului nostru leneş: ele ne schimbă viaţa, ca fîşiile de iarbă linguşitoare şi insistente ce fac să explodeze cimentul sub care s-au strecurat". După cum se vede, lui Breban îi plac poemele în proză, metafora este punctul forte, se pare. Fraza lungă alambicată, ambiguităţi semantice, uneori greşeli semantice, toate aceste aşa-numite atuuri au fost demontate cu acurateţe de Ion Negoiţescu. Nu are rost să revenim... Este deja legendar stilul greoi brebanian, poticnit, fără strălucire. Cantitatea este totul.
Sînt puţine comparaţiile între cele două lumi: cea de dinainte de '89 şi cea de după. La un moment dat, apare însă o interesantă opinie despre schimbare, emisă de personajul principal, Mîrzea: "M-am născut prea tîrziu, ofta el, sub dictatură aş fi făcut o adevărată carieră, nu m-ar fi întrecut nici farseurul Vintilă Ivănceanu (care, mi se pare, a căzut în anonimat tocmai părăsind solul atît de prielnic al unei dictaturi nesigure de sine!, "fugind" în Austria ce l-a "dizolvat"!) şi nu m-ar fi pus în umbră nici anarhistul oniric Ţepeneag, singurul om de care Ceauşescu s-a speriat că se întoarce şi i-a luat cetăţenia! Ah, bieţii scriitori români ce pleaşcă a dat peste ei, sub comunism, şi ce-au pierdut acum, cu aşa-zisa libertate! Acum, da, acum îţi trebuie geniu să te descurci, să faci cît-de-cît carieră, dar atunci!... Cum spunea Iţic, mi se pare, cînd vorbea cu Şloim de tinereţile lor: - Ah, Auschwitz, ci vremuri!..." Este bine expusă problema scriitorului român afirmat în anii '60-'80, scriitorul care a crezut că este luptător şi care s-a trezit după '89 că nu ştie prea multe despre literatură, că şi-a dus lupta cu arme extrem de rudimentare, cum ar fi metafora, parabola...
Blestemul cel mai greu care apasă pe umerii personajelor brebaniene este originea. în arborele genealogic stă destinul. Un arbore la fel de ferm precum virilitatea feroce care terorizează femeile. Breban este cel care a încercat să reinventeze aristocraţia după proletcultism. Şi Constantin Ţoiu are vizibil aceeaşi tendinţă. Nobilii, rafinaţii, snobii au fost reconturaţi, au fost puşi în noul context socio-politic, într-o încercare disperată de recuperare a evoluatului roman psihologic interbelic. Numai că aristocraţia lui Breban este una dictată de codul genetic, este o caricatură ciudată, a aristocraţilor din opera lui Mateiu Caragiale, de exemplu. Filosofia nietzscheeană este cea care înnobilează automat personajele.
Voinţa de putere este o altă clonă brebaniană - originalul (Bunavestire) se pierde undeva pe la sfîrşitul deceniului opt. De atunci, scriitorul nostru a urmat o pantă descendentă, o involuţie presărată cu mii de pagini. Nicolae Breban se transformă încet-încet dintr-un scriitor care a avut ceva de spus, într-un straniu caz literar.
Nicolae Breban, Voinţa de putere. Ziua şi noaptea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, 614p., f.p.
