Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Acasă la Sigmund Freud de George Ardeleanu

Fara îndoială, una dintre cele mai luminoase figuri ale memorialisticii lui N. Steinhardt este tatăl său, Oscar. S-a născut la Buzău, la 24 mai 1877. Numele iniţial era Saia Steinhardt, schimbat ulterior în Oscar-Saia Steinhardt.

Face studii secundare la Brăila, fiind clasat întâiul cu ocazia absolvirii liceului real din acest oraş cosmopolit de la Dunăre. Urmează studiile Politehnicii din Zürich, de unde se întoarce cu diploma de inginer. Un fapt interesant, consemnat de N. Steinhardt: la Zürich este coleg cu Albert Einstein.

"Einstein era cu un an mai tânăr decât tatăl meu, însă tata avea drept coleg de cameră pe un italian, bun violonist. Einstein, violonist pasionat şi el (aşa a rămas până la sfârşitul vieţii) venea foarte des la ei pentru a cânta sau exersa cu Delpiano, colegul italian al tatii. Tata l-a cunoscut, deci, bine pe Einstein, despre care mi-a povestit că nu se prea omora cu învăţătura, dar se dovedea foarte inteligent. Pe Delpiano, originar din Rimini (unde tata era poftit să-şi petreacă vacanţele), am avut prilejul să-l cunosc şi eu prin 1926, când l-am însoţit pe tata în Italia. Fostul student era atunci un inginer de mare reputaţie, care tocmai isprăvise de construit marea gară din Milano. }in minte că ne-a întâmpinat cu multă prietenie. Era volubil ca mai toţi italienii, dar şi temător a vorbi ca nu cumva să-i fie surprinse asprele vorbe despre Mussolini, pe care nu-l suferea, şi despre fascism, socotit de el a fi un fel de operetă ridicolă."1

Revenit în ţară, ocupă postul de director al fabricii de sticlărie din Heci-Lespezi (în 1900). Pentru scurt timp, însă, pentru că în 1902 este chemat să conducă tot o fabrică de sticlărie din Zolkien (Austria). Aici se remarcă printr-o inovaţie în domeniu, o inovaţie care face o adevărată revoluţie în modul de topire a sticlei: deoarece cărbunii erau foarte scumpi la acea oră în Austria, Oscar Steinhardt realizează primul cuptor de combustie lichidă, înlocuind cărbunele cu păcura. Evident că obţine stima tuturor specialiştilor şi proprietarilor fabricii. În ciuda insistenţelor acestora, se întoarce în 1907 în ţară şi preia conducerea Industriei Metalurgice Române. Din 1911 funcţionează ca director al fabricii de cherestea "Sylva". Tot în 1911, la 5 martie, se căsătoreşte cu Antoinette (Tony) Neuman. [...]

Despre existenţa unui frate al lui N. Steinhardt se găsesc câteva mărturisiri lapidare în textele autobiografice ale acestuia. După cum se ştie, Steinhardt îşi începe colaborarea la Revista Fundaţiilor Regale în 1936, cu un eseu intitulat "Elementele operei lui Proust", în urma unei recomandări a lui Camil Petrescu. Cel care mediase relaţia dintre tânărul debutant şi redactorul-şef "interimar"2 - din acea vreme - al Revistei Fundaţiilor Regale este tocmai acest frate, aproape absent şi în rememorările vechilor prieteni ai lui N. Steinhardt, pe care am reuşit să-i contactăm. Succesul respectivei "intervenţii" se datora unei pasiuni comune a "mediatorilor", fotbalul:
"Prietenia lui şa lui Camil Petrescu, n.n.ţ cu fratele meu - de o pot numi astfel - se explica prin comuna pasiune pentru sport şi meciurile sportive. Mai bine zis pentru meciuri, practica efectivă şi multiplă a sportului revenindu-i cu precădere fratelui meu, polisportiv entuziast şi destoinic şi - cum vine vorba - nu mai puţin entuziast băiat de viaţă (îl poreclisem, alexandrinic, contele de Pupăzămberg), ceea ce era departe de a-i displăcea lui Camil (fidel lui Husserl, dar neostil localurilor de petrecere). La început se încruntase şi burzuluise, când fratele meu (şi el reticent, dar nu sfios) i-a prezentat lucrarea mea, apoi însă n-a mai fost decât bunăvoinţă şi bucurie; grozav îl încânta că nu mă lăsasem amăgit de subtilităţile ori şiretlicurile (de mare clasă) ale lui Gide şi că, nu fără admiraţie şi respect, dar nici supunându-mă imperativelor modei, dezvăluisem adevărata poziţie culturală şi socială şi limitele imensului său ambiguu talent."3

În 1913 Oscar Steinhardt este numit, prin decret regal, membru al ordinului "Coroana României" în grad de cavaler. Documentul care atestă numirea este de maximă importanţă, printre altele şi pentru că poartă semnătura lui Titu Maiorescu4. Tot în 1913, în urma unei cereri, Biroul Controlului Străinilor din subordinea Prefecturii Capitalei îi eliberează lui Oscar un document prin care "se certifică de noi că, d-sa nu s-a bucurat niciodată de protecţiune străină şi că este supus român". O vocaţie a "asimilării", deci, vocaţie de care va vorbi şi fiul său în textele memorialistice: "A făcut războiul şi a fost decorat*. Cetăţenia a dobândit-o prin lege specială votată de parlament înainte de 1914"5, fiind recunoscut drept "evreu de categoria a doua"6. [...]

Profesional vorbind, Oscar Steinhardt îşi conservă standardele de excelenţă în toată această perioadă. Spiritul său inovator se manifestă şi în ipostaza lui de director al fabricii Sylva, o instituţie creată cu capital exclusiv românesc. Societatea realizează beneficii strălucite, oferind acţionarilor dividende substanţiale. Ştie să combine rigoarea şi spiritul autoritar cu amabilitatea, făcându-se iubit de muncitori. Fiul său avea să-l numească mai târziu "un amestec de Regulus şi de Cambronne". Că era iubit de personalul fabricii o demonstrează, printre altele, o felicitare primită cu ocazia "noului an 1915", felicitare pe care se regăsesc vreo 20 de semnături ale celor în cauză. Spiritul autoritar se vădeşte, deopotrivă, în 1919, cu ocazia mişcărilor muncitoreşti când - luaţi mai degrabă "de val" - angajaţii săi se raliază la mişcările cu pricina: "Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii - marţial; când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă..."7

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu pare să fie afectat de persecuţiile aplicate populaţiei evreieşti din România, datorită probabil şi faptului că statutul său de "evreu de categoria a doua" îi punea la adăpost familia de măsuri vexatorii. Atitudinea sa faţă de mareşalul Antonescu va fi, sunt convins, un subiect de dispută: "Să nu mai aud nici un cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu: face tot ce e posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front în coclaurile Rusiei?"8 - avea să le spună el celor doi fii. Această atitudine - după o fază, totuşi, de reticenţă - avea să se transmită şi lui N. Steinhardt.

În schimb, în august 1944, văzându-şi fiul căscând gura la tancurile ruseşti care intrau în capitală, îl apostrofează cu nedisimulată asprime: "La 30 August stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat - stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă lacrimi amare şi tu la fel... Hai acasă... Îl iau pe tata prudent de mână şi mergem spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor"9.

Nu s-ar putea spune că "profeţiile politice" ale lui Oscar Steinhardt nu s-au împlinit. Existenţa sa şi a familiei sale avea să ia o întorsătură dramatică. El însuşi îşi va pierde proprietăţile succesiv (din Pantelimon, din Calea Moşilor, din Strada Armenească, de la Clucereasa, lângă Câmpulung, unde tot în interbelic fusese inginer10 etc.), ajungând, după 1958, să locuiască împreună cu fiul lui într-o mică garsonieră din strada Ion Ghica, nr. 3. Avea să muncească până la vârsta de 79 de ani (în 1952 îl găsim la Fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră din Bihor, în 1956 la Scăieni), iar în urma tuturor acestor tribulaţii se va alege cu o pensie mizerabilă: "A fost inginer şi a lucrat până la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăieni, în ultimul timp, când am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcând semn cu bărbia ori cu degentul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata, cocoţat sus pe un cuptor, la câţiva centimetri de tavan: ajungeai la dânsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba la fel de bine ca el, e pierdut."11 Regimul comunist nu-i va recunoaşte decât o vechime de 25 de ani din 50 (cariera sa "sub liberali" va fi ştearsă în întregime cu buretele), iar în 1966 va avea o pensie de 500-600 de lei. Aflăm aceste detalii dintr-o notiţă informativă din Dosarul de la Securitate al fiului său, notă dată de informatorul "Jean Draga" la data de 16.V.1966, în urma unei vizite la N. Steinhardt, în timp ce acesta dădea meditaţii de limba engleză: "Tatăl său a fost inginer şi are o pensie de 600 lei lunar. Spune că la evaluarea pensiei i-au fost calculaţi numai 25 de ani de serviciu din 50 (25 pe care i-a servit sub liberali nu sunt luaţi în considerare). El se plânge că, deşi sunt îndatoraţi băneşte, Nicu face acte de generozitate. Zilele trecute au fost la el doi foşti deţinuţi, prieteni, pe care i-a împrumutat: pe unul cu 50 lei, iar pe celălalt cu 25 lei, bani pe care bătrânul crede că nu-i vor fi înapoiaţi."12

Momentul de maximă luminozitate al caracterului bătrânului Oscar Steinhardt, calităţile sale autentic "senatoriale", se vor vădi, însă, pe parcursul procesului şi detenţiei lui Nicu Steinhardt. După 1954, N. Steinhardt îl va vizita pe Constantin Noica la Câmpulung, unde acesta avea domiciliu forţat. Din când în când filosoful se va deplasa clandestin la Bucureşti, fiind, nu de puţine ori, găzduit de N. Steinhardt. Bătrânul Oscar îi cere fiului său ca Noica "să fie primit regeşte", oferindu-şi patul din minuscula garsonieră din str. Ion Ghica13. La 11 decembrie 1958 Noica va fi arestat şi, după el, încă 22 de intelectuali. Lui N. Steinhardt îi vine rândul ultimul. Pe 31 decembrie 1959 va fi invitat la sediul Securităţii, cerându-i-se să fie martor al acuzării în procesul "Noica-Pillat". Citaţia venise cu o zi înainte, dar Oscar - o întruchipare a autenticului spirit boieresc cu care fiul său se va întâlni deseori pe parcursul detenţiei - nu i-o arătase, pentru a nu-i strica somnul de noapte. El este cel care îl va îndemna să se ducă direct cu valiza făcută la sediul MAI, fiind convins că va fi arestat. După cum se ştie, i se vor da trei zile de gândire, argumentul forte fiind, evident, bătrâneţea tatălui său, care nu poate fi lăsat să moară ca - fireşte - un câine. Reîntors acasă, este beştelit de către "ovreiul de peste 82 de ani": "Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii martor al acuzării."14 Acest tip de atitudine etică pare astăzi - după o jumătate de secol de disoluţie a identităţii umane - aproape incredibil. Fiul va fi contaminat de curajul şi de calmul tatălui nu numai pe parcursul procesului şi al detenţiei, ci şi după revenirea în aşa-zisa libertate. Tot acum îi adresează celebrele cuvinte: "E adevărat, zise tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite - (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) - vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fii prost, după şase luni tot te ia. E sigur"15. O veritabilă lecţie nu numai de verticalitate morală, ci şi de luciditate şi realism, de cunoaştere a strategiilor adversarului.
[...]
În cele din urmă Oscar Steinhardt va ieşi învingător: ţinându-se de promisiunea pe care i-o făcuse la plecare, el va supravieţui celor cinci ani de detenţie ai fiului său. Acesta din urmă va avea revelaţia "minunii" cu puţin timp înainte de eliberarea sa din închisoarea Gherla, când primeşte primul şi unicul colet din timpul încarcerării sale. Acest moment de intensă fericire este consemnat într-o altă variantă a Jurnalului fericirii. Dactilograma - din păcate incompletă - a acestei variante de 529 de pagini (nepublicate încă) am găsit-o tot în Arhivele Mănăstirii Rohia:
"În iunie, după citirea decretului, ni s-a dat fiecăruia voie să trimitem o carte poştală. N-am îndrăznit să scriu tatei, l-am crezut mort de mult. Am adresat-o vărului meu din Aleea Rumeoară. La ghişeul biroului de primiri sunt vestit că am un pachet şi întrebat de la cine e. Răspund indicând numele şi adresa vărului. Nu corespunde! aud. Aici arată alt nume şi altă adresă şi mi le spune pe ale tatii. Trag un strigăt de bucurie şi de uimire: e de la tata! Înnebunesc de-a binelea. Distribui tot ce am primit celor care stau ca şi mine la coadă în faţa ferestruicii. Pe hârtia pachetului scrisul nu e al tatii. Ce-are a face! Trăieşte! S-a ţinut de cuvânt, le-a făcut în ciudă, n-a fost pre voia hainilor de Tătari."

În 1964, când N. Steinhardt iese din închisoare, tatăl său avea 87 de ani, dar nu-şi pierduse nici demnitatea, nici umorul. Scena întâlnirii din 4 august este deopotrivă revigorantă şi înduioşătoare: "Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. Îl sprijină vărul care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. Îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă. - Să plâng, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?"

Aflând că fiul său s-a convertit în închisoare la creştinism nu se supără, dar - cu aceeaşi luciditate şi ironie - ştie să-i tempereze entuziasmul (uneori excesiv) de după botez: "Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde."16
Ultimii trei ani şi-i petrece în linişte şi cu aceeaşi demnitate alături de fiul său - despre care adeseori spune că "nu-i băiat rău, dar e un copil bătrân" - în garsoniera din Ion Ghica, nr. 3. Nu se va împăca cu faptul că acesta - în pofida unei pregătiri intelectuale excepţionale - nu va reuşi să-şi găsească o altă slujbă decât cea de muncitor necalificat la întreprinderea "Stăruinţa" din Vitan. La vârsta de 88 de ani va învăţa limba engleză, fireşte, de la fiul său care dădea meditaţii. Faptul acesta reiese dintr-o scrisoare (interceptată) către un alt nepot, David A. Avram de la New York17. Va fi prins în "reflectoarele" Securităţii, alături de Nicu Steinhardt - care era de fapt cel urmărit. Între 20 şi 30 octombrie 1966 acesta este pus în "filaj", iar în notele aferente este "vizualizat" şi Oscar. Bizareria destinului este că exemplara dragoste filială a lui N. Steinhardt reise chiar şi din documentele Securităţii. Una dintre secvenţele narative care se repetă în aceste note este aceea a plimbării în pas lent pe care cei doi o fac din str. Ion Ghica în părculeţul Colţea unde bătrânul se odihnea. Două exemple: "La ora 11,30 "STOIAN"* a ieşit de acasă împreună cu tatăl său şi o individă care-l îngrijeşte şi foarte încet au mers pe str. I. Ghica, b-dul 1848 şi au intrat în parcul Colţea, unde au luat loc pe o bancă. [...] La ora 13,25 "STOIAN" a mers la banca unde stătea tatăl său, l-a luat şi împreună au mers încet pe b-dul 1848, str. Ion Ghica şi au intrat acasă, ora fiind 13,33" (26.X.1966); "La ora 12,45 "STOIAN" a ieşit de acasă împreună cu tatăl său şi încet au mers pe str. Ion Ghica, b-dul 1848 şi au intrat la frizerie, unitatea nr. 101. La ora 13,20 "STOIAN" a ieşit de la frizerie, împreună cu tatăl său şi foarte încet au mers discutând pe bd. 1848, str. I. Ghica şi au intrat acasă, ora fiind 13,30" (22.X.1966)18.

Este evident, cred, pentru oricine, la sfârşitul acestui excurs, că Oscar Steinhardt ar fi putut pleca sau rămâne, oricând, în străinătate, unde ar fi făcut o carieră strălucită. A ales - cum de altfel va face şi fiul său - să rămână în România, integrându-se exemplar în istoria unui popor în mijlocul căruia a cunoscut nu numai bucurii, ci şi - mai ales după 1948 - multă suferinţă. Iar mobilul acestei integrări nu este în nici un caz ceea ce se numeşte "ură de sine". Care este imaginea-hologramă care rămâne la capătul acestui destin remarcabil? Să-i dăm din nou cuvântul lui N. Steinhardt: "Dar la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrân din Bucureşti, un foarte mic pensionar, câteva amintiri, câţiva prieteni, câteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu"19.

Oscar Steinhardt se stinge din viaţă în martie 1967, la vârsta de 90 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul evreiesc din str. 1 Mai. Multe din trăsăturile sale vor fi moştenite de N. Steinhardt: demnitatea, curajul, autenticul spirit aristocratic, un anumit soi de naţionalism critic şi relativizant, umorul, anticomunismul fervent. Aşa cum mai târziu, din amintirile sale despre N. Steinhardt, Monica Lovinescu va selecta o anumită imagine obsesivă (asupra căreia ne vom opri la momentul oportun), propunem şi noi, tot selectiv, una din celebrele replici ale lui Oscar, din nefericire profetice nu numai pentru un destin individual, ci şi pentru unul colectiv împărtăşit de popoarele din estul Europei. I-o spusese fiului său tot la plecarea în detenţie: "Nu te întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strâmtă într-una mai largă."20

*

[...] N-avem, din păcate, un corpus documentar care să ne ajute la reconstituirea biografiei mamei sale. Printre hârtiile rămase de la N. Steinhardt în arhivele mănăstirii n-am găsit nimic în acest sens. Din certificatul de căsătorie din 1911 pe care l-am menţionat aflăm că este născută în 1885 şi că numele tatălui său este Samuel Neuman. În mai multe documente pe care le-am consultat, prenumele ei este transcris în diferite moduri: Tony, Antoinette, Antoaneta ş.a. În această situaţie miza pe corpusul "memorialistic" este mai ridicată.

Ştim în primul rând că pe linie maternă N. Steinhardt se înrudea - e drept pe departe - cu Sigmund Freud. În dactilograma celei de-a treia variante a Jurnalului fericirii (utilizez sintagma "a treia variantă a Juranalului fericirii" cu titlu de inventar), N. Steinhardt descrie chiar o vizită pe care i-o făcuse fondatorului psihanalizei prin anii 1926-1927. Să cităm acest moment, cu atât mai mult cu cât el este consemnat într-o variantă nepublicată încă: "August 1927. De la Veneţia, mâncat de ţânţari, cu febră mare şi stomacul răvăşit, sunt luat pe sus la Semmering de tata, în ciuda protestelor mele. Trebuie să recunosc că aerul de munte şi brazii îmi priesc, deşi decorul e mai banal. La hotelul Südbahnhof, unde tragem, locuieşte şi ruda noastră îndepărtată, profesorul Sigmund Freud. Sunt recomandat ilustrului autor al Introducerii în Psihanaliză, Tălmăcirii viselor şi Psihopatologiei vieţii de toate zilele, trei cărţi pe care le-am citit cu sufletul la gură. Covârşit de emoţie, mă bâlbâi şi roşesc. Marele savant e destul de mic de stat, elegant, distins şi poartă barbişon. Foarte amabil. Când, însă, înfrângân­du-mi sfiala, încep să turui şi pomenesc în treacăt de Jung şi Adler, mă fulgeră o privire de brici. A dispărut orice toleranţă şi blândeţe. Am vorbit de eretici în prezenţa Papei, nu se face. Anna Freud mă salvează propunând o întâlnire prin pădure la Meierei. Îmi îmbunătăţesc niţel situaţia cu citaţii care dovedesc că am citit cu atenţie principalele cărţi ale învăţatului, care îşi reia figura de om de lume şi drumeţ vesel."21

Nu ne putem da seama dacă la mijloc e o imprecizie a memoriei sau, pur şi simplu, e vorba de o altă vizită pe care tânărul Steinhardt i-a făcut-o lui Freud, cert este că în Critică la persoana întâi, într-un articol pe care îl consacră marelui savant, N. Steinhardt vorbeşte de o vizită pe care i-o făcuse acestuia, chiar la domiciuliul din... Bergasse nr. 6: "Celui care, ca mine, i-a fost dat să viziteze casa lui Freud, în Bergasse nr. 6, atunci când medicul ajunsese pe culmile celebrităţii, deîndată i se vădea contactul dintre omul de ştiinţă şi estet. Pătrundeam în casa aceea nu ca pacient, ci ca rudă îndepărtată (s.m., G.A.) desigur, totuşi primit într-un mod care-mi îngăduia să circul nestingherit peste tot. Era, locuinţa aceea încăpătoare, etajată, niţel întortocheată, plină de cele mai felurite şi mai neaşteptate piese. Precumpăneau statuetele, ceramicele, uneltele şi obiectele de cult. Ca şi întreaga lui generaţie - a lui Frazer, Durkheim, Max Weber, Lévy-Brühl - Freud era cucerit şi obsedat de arta australă şi neagră, de riturile triburilor, de mentalitatea şi imagistica primitivă"22. Şi un fapt insolit: pe faimoasa canapea din cabinetul de consultaţii se afla... o scoarţă românească, lucru care nu-l surprinde pe Steinhardt, dată fiind obârşia bucovineană a doamnei Freud...

De bună seamă, existenţa Antoanetei Steinhardt este una tipică pentru o doamnă şi o soţie din burghezia noastră interbelică: stă acasă, se ocupă de educaţia copiilor, participă la reuniunile mondene etc. Nu este prinsă, cu alte cuvinte, de frisonul "activismului" feminist din perioada "anilor nebuni" de după război. [...]

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara