Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Acasă la NEAGU DJUVARA de Laura Guţanu


Pentru a ajunge acasă la dl. Neagu Djuvara am rătăcit pe străzile din cartierul Bisericii Armeneşti. Ca un făcut, numerele caselor nu erau 16 peste drum de 17, ci 16 peste drum de 43, după regulile edililor bucureşteni din vremea lui Caragiale. Agitaţi, în întîrziere, am găsit imobilul unde locuieşte gazda noastră de astăzi. Dl Djuvara ne-a întămpinat afabil, cu bunăvoinţă, elegant în toate privinţele : "Eu cred că pe măsură ce îmbătrîneşti devii mai cochet, fiindcă îţi dai seama că trebuie să te aranjezi puţin, pentru ca să nu fii şleampăt...Dar am fost întotdeauna destul de cochet şi urmez moda...".

- Aş vrea să începem, dacă sînteţi de acord, cu puţină genealogie. Familia paternă Djuvara, familia Grădişteanu a mamei dvs. ...

- Dacă mă întrebaţi despre familie, e un domeniu care m-a interesat întotdeauna. Face parte din istorie. Ca să zic aşa este o ştiinţă auxiliară istoriei şi de altfel istoria începe cu genealogie că primele date istorice pe care le avem de pildă de la egipteni sînt pur şi sumplu genealogii ale faraonilor. Şi încetul cu încetul în vremurile acelea se considera foarte important rolul individului. Acuma, cum să zic, ştiinţa istorică tinde mai mult, mai cu seamă în ultimele zeci de ani s-a făcut o adevărată revoluţie în istoriografie şi se consideră că evenimenţialul nu mai are aproape nici o importanţă şi atuncea dispar şi personalităţile din trecut. Cred că este ca întotdeauna cînd se schimbă o teorie de istoriografie sau de altă ştiinţă, se sare peste cal. O să revenim la ideea că totuşi personalităţile joacă un rol...Şi în orice caz, în istoria noastră, e clar că clasa boierească a jucat un rol politic covîrşitor în timp. Dar în ambele Principate au confiscat puterea timp de sute de ani. E un fapt. Nu-i ca să spui că era bine sau că era rău. Poţi să spui că e foarte rău, dar e un fapt. E faptul că puterea politică şi economică au fost în mîna unui grup destul de restrîns de mari boieri, care, dinainte de Descălecătoare, cînd vorbeşte diploma ioaniţilor dată de regele Ungariei unor cavaleri francezi din }ara Sfîntă, în fine, din Palestina, în 1247 vorbeşte de "majores terrae", adică cei mai mari ai pămîntului. Ei sînt consideraţi, sînt convins că sînt strămoşii boierilor români. Bine, dar acuma m-aţi întrebat de familia paternă, care nu e din boieri mari. Djuvăreştii sînt o familie aromânească, deci din Munţii Pindului, în Dicţionarul lui Papahagi zice neam de celnici aromâni, adică trebuia să fie şefi de clan. Şi sînt cîţiva care au jucat un rol politic şi sînt foarte frumoase poezii epice, cîntece bătrîneşti, şi româneşti, şi greceşti, care cîntă de pildă pe un Giuvara de la sfîrşitul veacului al 17-lea, omorît de turci, zic ei, zice cîntecul, dar de fapt turcii erau mai mult musulmani albanezi, ăştia erau duşmanii de fiecare zi ai muntenegrenilor sau ai aromânilor. Ăsta-i omorît în 1672, dar eu nu am nici o dovadă documentară că noi din ăla ne tragem. Ai noştri apar de-abia la sfîrşitul veacului al 18-lea, pe la 1770. Am dovezi că dinainte de 1780 erau deja în ţară. Şi în Muntenia, şi în Moldova, unde şi-a scris numele cu J, Juvara, asta din cauza pronunţării leneşe a moldovenilor, care spuneau domnule jeneral, mă doare jenunchiul, mă uit pe jeam... Aşa Giuvara devenit Juvara la moldoveni. Şi încă o dată, noi nu am apucat în }ara Românească sau în Moldova să fim mari boieri, niciodată. Dacă au avut ranguri de boieri de clasa a treia sau a doua, au fost, bănuiesc, cumpărate ca să nu plătească impozite, ca să facă comerţ. S-au îmbogăţit prin comerţ, asta în jurul lui 1800. Dar interesant că după 1848 încolo s-au pasionat pentru politică. De pildă, străbunicul meu şi cu fraţii lui au fugit la Paris în 1848, şi probabil că de acolo, nu probabil, chiar sigur, că de acolo ne-a rămas ortografia numelui niţel bizară pentru români, cu DJ în loc de G, fiindcă la noi nu exista încă alfabetul latinesc. Deci numele se scria cu o literă din alfabetul chirilic, care există, e ca o furcă. Dar cînd au căpătat un paşaport turcesc la Paris, ăia au scris pe franţuzeşte, cum se scriu numele turceşti, cu DJ. Şi probabil că ei su păstrat ortografia asta cînd s-a adoptat alfabetul latin, considerănd că... Şi e mai bine, că mai s-au găsit alţi Giuvăreşti, acuma. Îi distinge de alţii.

Au dat cîţiva intelectuali distinşi, mari medici, diplomaţi, miniştri, chiar fratele bunicului meu a fost de trei ori ministru de Externe în 1910, mă rog, asta-i familia Djuvara.

În momentul cînd s-a căsătorit mama cu tatăl meu, Marcel Djuvara, care era un om admirabil, ieşise primul la Şcoala Politehnică din Berlin, era totuşi o dovadă la 1902-1903, nu mai ţin minte la ce dată a ieşit de la Şcoala Politehnică. Aşa că a avut în ţară imediat situaţii importante de tînăr inginer. El a clădit, de pildă, hotelul mare de la Călimăneşti care mai există şi astăzi, cînd treci pe şosea îl vezi, la 1910, e făcut de taică-meu. Pe urmă cînd a început războiul din 1914, a fost directorul uzinelor lui Georges Valentin Bibescu, la Comarnic, care era de ciment şi s-a transformat în uzină de muniţie, de armament, în 1914, între "14 şi "16. Şi pe urmă, la război, era în Direcţiunea armamentului. Şi a murit de gripă spaniolă în 1918, la spartul tîrgului. A murit chiar în ziua în care s-a semnat armistiţiul. Şi noi deci am rămas orfani de copii. Dar ce voiam să spun este că în momentul în care se căsătoreşte taică-meu cu mama, sau mama cu taică-meu, exista un fel de deosebire socială între cele două familii : Djuvăreştii erau o familie care urca şi Grădiştenii erau o familie de vechi boieri înrudiţi cu toată aristocraţia românească, cu cea din Muntenia şi din Moldova, şi probabil că au avut impresia că era un fel de mezalianţă. Nu era echivalent pe vremea aceea. Astăzi lumea nu-şi mai dă seama de aceste"

- Casa mare de pe Calea Victoriei, renovată şi strălucitoare"

- Da, e o casă Grădişteanu. Adică tot terenul acela dintre Calea Victoriei şi unde coteşte strada Niculae Iorga acuma, era un teren care aparţinea familiei. Cel care a avut locul către Calea Victoriei era văr cu bunicul meu. Bunicul meu avea casa în care mi se pare că e o şcoală primară acolo. Chiar acolo s-a născut mama în 1863, mai în fundac aşa. Pe cînd spre stradă, vărul bunicului meu, Ionaş Grădişteanu, care a fost de mai multe ori ministru. Şi deci e o casă clădită de Ionaş şi de sora lui, care era măritată Ghica. Fiindcă Ionaş nu a avut copii legitimi şi deci s-a înţeles cu soră-sa, a rămas casa" De aceea se spune acuma Casa Ghica, dar de fapt e o casă Grădişteanu.

- Dar dumneavoastră aţi copilărit în Bucureşti, nu ?

- Am copilărit în Bucureşti, dar nu mai aveam nici o proprietate. Ce a avut mama, a moştenit numai o bucată de pămînt în Dobrogea, fiindcă bunicul meu, generalul Nicolae Grădişteanu, a fost un foarte prost administrator. Am găsit prin documente, cum a vîndut toată Piaţa de flori, astăzi cartierul Hanul lui Manuc, pe-acolo, în plin Bucureşti ! El a vîndut terenurile alea care ar face miliarde astăzi, mii de miliarde, mă rog. Şi a cumpărat o moşie în Dobrogea, îndată după dobîndirea Dobrogei, în 1878. O fi crezut că şi-a asigurat copiii. Avea 5 copii. A cumpărat 5000 de pogoane, adică 2500 de hectare, ceea ce făcea totuşi 500 ha de fiecare. Dar cum el nu s-a ocupat personal de chestia asta, la marea expropriere din 1918-1922 s-a luat 90% din ea. Mama s-a regăsit cu 50 de hectare. Şi le-a vîndut, că nu se putea ocupa de ele, şi a cumpărat o căsuţă destul de puţin arătoasă, prin cartierul Buzeşti. Acuma nici numai există strada. Dar aceea a vîndut-o mai tîrziu.

- Nu mai păstraţi nici un obiect de la mama dumneavoastră ?

- Dar ce obiecte să am de la dînsa decît tabloul... De pildă în camera mea am o frumoasă acuarelă făcută de un pictor italian cu mama mea, dar altceva nu prea mai am de la ea. Să ştiţi că dînsa a murit într-un apartament minuscul pe care fratele meu îl făcuse într-un garaj, în cartierul Gemeni, pe-acolo. Bine, noi n-am mai avut nimica. Am pierdut totul. E miraculos că am regăsit o grămadă de tablouri, aşa pe la unii şi pe la alţii. Unele pe la o fostă prietenă a fratelui meu care i le-a lăsat şi care a binevoit să mi le restituie.

- Bine, şi povestea miraculoasă a tabloului...

- Da. De pildă, Grădiştenii ăştia care sînt destul de frumoşi. Cred că e făcut, după spusele unui critic de artă, dl Radu Ionescu, el crede că ăsta e făcut tot de Hladek, de acel care făcuse miniatura cu Iancu Grădişteanu. Dar nu semnează. Erau tineri care făcuseră şcoală în Occident, la Viena sau în altă parte, şi la începuturi, şi deci n-au iscălit aceste tablouri, dar e clar că e făcut de un pictor de meserie, nu e făcut de un felcer oarecare pe-aicea...

- Dumneavoastră vă ataşaţi de obiecte ?

- Foarte mult, da. Şi m-aş ataşa şi de case. De pildă dacă aş fi putut să răscumpăr conacul care a aparţinut familiei dinspre mama, aş fi făcut-o, dar bineînţeles n-am cu ce.

- Dar mai păstraţi obiecte pe care le-aţi purtat cu dumneavoastră, în Africa, peste tot prin lume ?

- N-aş putea să vă spun asta. Acuma vedeţi că am cîteva obiecte africane, dar puţine la număr fiindcă nu eram un om bine plătit acolo, că eu am fost plătit de africani, nu am fost ţinut de franţuji acolo, eu eram angajat direct de guvernul african, aşa că mă plătea, hai să spunem că mă plătea ca un ministru de-al lor, fără să am totuşi o vilă mare şi mulţi servitori, şi maşină şi şofer, nu. Dar totuşi salariul brut era cam acelaşi ca al unui ministru, dar era totuşi mizerabil faţă de ceea ce aş fi putut avea.

- Vreau să ştiu de unde pasiunea pentru istorie. Ştiu povestea aceea că în timpul Revoluţiei din Octombrie eraţi la Sankt Petersburg"

- Da, e o poveste fantastică într-un sens. Adică în momentul cînd, după Mărăşeşti, în fine,să nu uităm totuşi că în lunile care au urmat situaţia în Moldova a devenit absolut dramatică, şi taică-meu s-a temut că murim de foame, ca să zic aşa. Şi cum tatăl lui era ministrul României în Belgia, şi deci refugiat cu guvernul belgian şi curtea belgiană la Le Havre, în Franţa, unde cu tot războiul care dura de trei ani de zile, nu se murea de foame. Şi-atuncea s-a gîndit să-şi trimită familia" Dar nu se putea ajunge în Franţa decît traversînd Rusia.Şi deci mama a plecat pe la Odesa, însă însoţită de o soră a ei mai tînără, care nu era măritată, Ioana Grădişteanu, şi de un frate care înnebunise pe front. Deci vedeţi să ai un bolnav cu tine, cei doi copii şi o tînără guvernantă elveţiancă şi aia săraca, cu toate că era foarte zdravănă şi bine, aia ne-a purtat nenoroc. Fiindcă numele ei a fost luat de poliţie"Ca să vedeţi că în tot dezastrul care era acolo, poliţia îşi făcea meseria. Şi poliţia a găsit că numele ei semăna cu numele unei spioane germane care era căutată. Şi cu asta ne-au blocat o lună la Sankt Petersburg. Şi mama s-a zbătut cît a putut pe la ambasada română, a recomandat-o franţujilor, franţujii poliţiei, şi după o lună de zile s-au lămurit lucrurile şi un director de la ministerul de Interne, la care mama avea recomandare, i-a spus : "Doamnă, ne cerem iertare, a fost o eroare, veniţi mâine dimineaţă că bolşevicii iau puterea. Şi mama se prezintă a doua zi, cu soră-sa, lăsînd dincolo de Neva pe tînăra guvernantă cu cei doi copii şi cu fratele nebun. Şi cînd să treacă înapoi : toate podurile ocupate de Armata Roşie"Să înnebunească ! A văzut că e despărţită de copii! Ştiţi că sînt lucruri care s-au întîmplat : romanul lui Boris Pasternak, mama despărţită definitiv de copil ! Şi ne povestea întotdeauna chestia asta, ca să-mi zică mie, copil, trebuie să spui întotdeauna adevărul. Şi de ce să spun adevărul ? Fiindcă ea, disperată că nu poate să treacă podul, a văzut mergînd în faţa ei, de-a lungul Nevei, pe un ofiţer, a alergat după el, l-a luat de mînecă şi i-a vorbit pe franţuzeşte, Domnule ofiţer, nici nu ştia să citească care sînt gradele în Rusia, cu toate că ea era fată de general, îi zice "Domnule ofiţer, vă rog făceţi-mă să trec podul, am copii dincolo de pod." Şi ăsta se întoarce, niţel cu un obraz sever şi îi spune"Sînteţi franţuzoaică?". Şi atuncea timp de cîteva secunde mama se întreabă : Ce să spun ? Să spun că sînt din naţia mare, aliată cu Rusia, sau să spun că sînt o nenorocită de româncă? Trebuie să spun adevărul, mai cu seamă în momentele grave. Şi spune : "Nu, domnule, sînt româncă." Şi ăla se îmblînzeşte "Ah, săracii români, noi i-am atras în nenorocirea asta. Dar doamnă, dar eu nu mai am nici o autoritate cu soldaţii." "Da, domnule ofiţer, dar dumneata le cunoşti limba, spune-le că sînt străină, că"" Şi într-adevăr, omul, cu riscul de a fi împuşcat, s-a întors din drum şi a negociat cu pichetul de santinele. Au fluierat pentru cei de dincolo de pod, şi a putut să treacă podul mama. Şi cu ajutorul femeii de serviciu de la etaj, avea un bărbat birjar, s-a urcat toată familia într-o birjă şi am luat ultimul tren către Helsinki. Deci poveşti de basm!

- Păstraţi ceva în amintire din"

- Nu, eram"Fratele meu, da! Fratele meu care avea patru ani, ţine minte, povesteşte de puştile puse în piramidă. Ştiţi cum se face la"

- Deci fratele dumneavoastră păstra nişte imagini"

- Păstra nişte imagini. Şi ţine minte de focuri de puşcă care se auzeau pe cînd mergeam cu trăsura la gară. Eu, nu, aveam un an, nu pot să ţiu minte nimic.

- Credeţi în destin?

- Păi asta ar fi o dovadă ! Gîndiţi-vă că dacă am am plecat de la Sankt Petersburg în ziua Marii Revoluţii şi că pe urmă, plec de la Bucureşti la 23 august "44! Sînt nişte ..., mă rog, fă-mă mamă cu noroc şi pe-urmă aruncă-mă în foc, asta a fost clar.

- Toată viaţa dumneavoastră demonstrează că sînteţi un român adevărat. Foarte român.

- (rîde) Adică fiindcă am supravieţuit...

- Nu. Adică v-aţi întors în România imediat după 1990, la Paris fiind, ajutaţi românii care ajungeau în Occident...

- "Adevărul este că în mentalitatea de astăzi, nu se mai percepe faptul că noi, generaţia mea vreau să spun, şi generaţia dinainte de mine, dacă plecam în străinătate ca să facem studii, n-a fost niciodată ca să ne stabilim în străinătate. Dar niciodată! Nici vorbă! Nu găsiţi un caz la mie să fi rămas în străinătate românul care pleca la studii ! Deci eu în tinereţea mea, niciodată, chiar cînd am făcut liceul, sau Universitatea, în Franţa, petreceam totdeauna 3-4 luni la ţară, în România, ori contactul era permanent, era un provizorat această...Iar în toamna "47 cînd am plecat de la Stockholm rechemat de guvern, şi ştiind că sînt implicat în procesul Maniu, mi-am zis că trebuie să fiu nebun să mă întorc. Într-adevăr, aş fi înfundat puşcăria cine ştie cît, cum toţi colegii mei de birou, grupul ăsta de la birou care era la Direcţiunea cifrului şi cabinetului, au făcut toţi puşcărie, şi, după cum au fost mai dîrzi, sau mai slabi de înger, au făcut 15-16 ani, sau au făcut numai 3-4. Eu nu ştiu în ce categorie m-aş fi aflat, ca să fiu cinstit ! Dar nici un moment nu m-am gîndit să mă stabilesc în străinătate ! Păi, dovadă, ştiţi că eu m-am naturalizat francez în 1989 ! Am stat din "47 în "89 cu un paşaport de refugiat.Nici gînd nu era să rămîn în străinătate. La un moment dat am cam pierdut speranţa, văzînd ce se întîmplă, că se permanentizează această Europă comunistă de dincolo de Cortina de Fier, dar n-am pierdut complet speranţa niciodată. Niciodată. Şi de îndată ce s-a putut, am venit."

- Am citit în cartea dvs. că şi fiica dvs. a învăţat româneşte, ceea ce nu se prea întîmplă în familiile mixte din străinătate.

- Da. Mulţi"Chiar e destul de dureros. În cazul nostru, era cu atît de meritoriu că s-a apucat să reînveţe româneşte, pe care o uitase după atîţia ani, pentru că nevastă-mea e franţuzoaică.

- Dumneavoastră aţi învăţat-o ?

- Era greu să zici că înveţi pe"Copilul la 7 ani vorbea foarte bine româneşte, că a stat în ţară pînă la 7 ani ! Ea războiul l-a făcut în România, şi primii ani de şcoală i-a făcut la Bucureşti. Pe urmă cînd s-a aflat cu mine în Suedia, şi pe urmă la Paris, a cam uitat, fiindcă, din păcate, limba între mine şi nevastă-mea, era franceza. Fiindcă ea e franţuzoaică, cu toate că învăţase foarte bine româneşte, dar nu am schimbat. Să vă spun ceva, astea sînt chestiuni inconştiente, nu schimbi limba unei perechi, unui menaj. Dacă noi am vorbit franţuzeşte de cînd ne-am cunoscut şi ne-am iubit şi ne-am căsătorit, nu era dintr-odată să spun, acuma sînt în exil, să ştii că nu mai vorbesc decît româneşte. Nevorbind româneşte în casă, sau prea puţin, aia mică a uitat. Mai cu seamă că se ducea la şcoală, eu încercam s-o silesc să-mi povestească pe româneşte".Ei, după cîteva luni, cîţiva ani"Ei şi de ajuns, a fost bolnavă, la vîrsta de 12 ani a trebuit să o trimitem la un sanatoriu în Germania. A stat un an departe de noi, cînd s-a întors, nu mai ştia româneşte.

- A făcut o şcoală?

- Da, dar la vîrsta de 30 de ani, cînd era măritată, a făcut o şcoală. Da, asta înseamnă că totuşi ea ţinea la mine şi simţea că-I lipseşte ceva dacă nu vorbeşte limba română.

- Nepoata dvs. vorbeşte şi ea româneşte?

- Aia mică, nepoata, dintr-un miracol, s-a măritat şi ea cu un român, acum trei ani. Aşa că de atunci a început să înveţe româneşte. L-a cunoscut aicea, că a venit să stea cu mine de Anul Nou şi întîmplător i-a căzut cu tronc şi s-a măritat cu tînărul Andrei Popovici. Aşa că a fost o fericire. Deci nepoată-mea nu era decît pe sfert româncă, pe cînd aia mică pe care a făcut-o acum doi ani, asta e 5/8 româncă.

- Speraţi să înveţe şi ea româneşte?

- O să vină momentul.

- Ce m-a amuzat foarte mult în cartea dvs. E povestea cu automobilul în care spuneţi că cine are maşină e domn şi cine n-are e proletar, adăugînd în paranteză că în momentul acela dvs. nu aveaţi maşină. Iubiţi maşinile?

- Mi-ar place să am, dar ultima am vîndut-o acum patru ani, fiindcă la vîrsta mea, să spun drept, în circulaţia bucureşteană, nu m-ar bucura să am automobil.

- Iubiţi viteza ?

-Nu am fost niciodată un amator de mare viteză. Mi-e frică de automobil. În plus de asta...

- După experienţa africană, cred că...

-Dar să ştiţi că nu erau mai proşti conducători decît ai noştri, nu e vorba de asta. Dar mi-a fost întotdeauna frică cînd sînt într-o maşină şi conduce altul. Mie îmi placea să conduc eu, dar de îndată ce eram alături de cel care conducea, totdeauna aveam impresia că nu conduce la fel ca mine.

- În cartea de care am mai pomenit, povestiţi despre mîncare, mese oficiale, sînteţi gourmand sau gourmet ?

- Eu zic că nici una, nici alta. Gourmand în nici un caz, fiindcă mănînc întotdeauna relativ puţin, şi gourmet, ar însemna că sînt un om care ştie foarte bine să aprecieze...Şi mărturisesc că nu sînt foarte subţire la...Mănînc orice, mănînc lucruri foarte simple : cartofi fierţi, macaroane, un biftec. Da, un biftec bun cu salată. Dar nu sînt omul care umblă după feluri gătite în mod foarte deosebit, cu sosuri...N-aş zice. Deci nu sînt un bun cunoscător. Îmi place mîncarea foarte simplă, aproape englezească, cu toate că e foarte proastă mîncarea englezească, dar în orice caz franţuzească sobră.

-Aţi fost fumător.

- Am fost fumător pînă la vîrsta de 60 de ani. Şi m-am lăsat dintr-o dată. Şi sînt foarte bucuros că m-am lăsat, şi nu mai am nici o poftă de a reîncepe niciodată. Dar ştiţi un lucru ciudat, pe care l-am aflat acum cîteva luni, cînd mi s-au făcut tot felul de anchete de sănătate, că mai am urme de tutun în plămîni şi fără să fiu un fumător din ăla care fumează două pachete pe zi, nu. Au rămas urme. Asta o spun pentru tineri, ca să ştie.

- Care este culoarea dvs. preferată?

- Eu cred că galbenul. Galbenul care are ca simbol gelozia, cu toate că eu nu sînt gelos. Dar îmi place galbenul fiindcă e o culoare veselă. Albastrul e trist.

-Eu aş fi zis că verdele..

-Da, dar verdele...Şi verdele poate fi trist, nu credeţi ? Depinde cu ce se îmbină. Dacă ai un veston de pildă bej, un verde poate merge bine.

-Mai aveţi pasiunea pentru dans?

- A! Dacă aş putea ! Dar nu mă mai vrea nimeni la vîrsta mea. Sau să danseze cu mine. Dar toată viaţa...Dansez singur, din cînd în cînd, cînd aud nişte discuri mă apucă...Mi se mişcă picioarele singure. A fost o mare pasiune în viaţa mea.

- Şi acum? Care este pasiunea cea mai importantă? Istoria?

- Da. Să mai am vreme, să mai scriu 3-4 cărţi pe care le am în cap şi n-am apucat încă să scriu. Asta este chiar mai mult decît o pasiune, o îngrijorare, un fel de panică pe care o am. Nu am speranţă de viaţă suficientă ca să termin ce vreau să scriu."

- Sînt convinsă că o să reuşiţi, destinul a fost mereu de partea dumneavoastră.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara