Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Absolutul şi Relativul de Mihai Bădic


bsolutul trebuie construit pentru conştiinţă, iată sarcina filozofiei...” scria Hegel, demonstrând totodată caracterul contradictoriu al noţiunii. Contrapunându-i termenul relativ – deşi absolutul nu poate avea în esenţa lui un opus – nu facem decât să mai construim încă un binom, dintre acelea care dau farmecul şi erudiţia eseurilor: bine-rău, obiect-subiet, materie-spirit, ideal-real.

Aceste dihotomii, implacabil metamorfozate în antinomii – conform viziunii lui Andrei Pleşu din recenta sa carte de angeologie – subzistă îndeobşte, având termenii aruncaţi de-o parte şi de alta a baricadei confruntărilor ideologice. Mai totdeauna s-a dovedit însă că nu se poate nici trăi, nici gândi, fără ambele aspecte şi că, din perspectiva dialecticii, “lupta contrariilor” este surclasată de “unitatea contrariilor”. Astfel alternativa holistică apare, din ce în ce mai mult, ca fiind mai aproape de adevăr, confirmare târzie a celebrului dincolo de bine şi de rău..

Când am auzit prima dată formula “mary stop” mi-am închipuit că este o construcţie hazlie menită să sugereze, prin cuvântul stop întreruperea sarcinii. Curând am aflat că “mary stop” era de fapt Marie Stopes, o englezoaică ce a militat întreaga viaţă pentru planificarea concepţiei. Cam aşa stau lucrurile şi cu Teoria relativităţii a lui Einstein, invocată în incitantul articol “Capcanele şi magia absolutului” apărut în numărul 50/2003 al României literare, semnat de Gina Sebastian Alcalay. În pofida numelui, această teorie nu are nici o legătură cu relativitatea cunoaşterii umane, cu imposibilitatea cunoaşterii adevărului. În plus, chiar dacă am trece peste aceste considerente, unanim acceptate astăzi şi ne-am ambiţiona să desluşim idei generale de absolut şi relativ cuprinse în respectiva teorie am fi descumpăniţi. Fiindcă e mai degrabă o teorie a absolutului.

Astfel, relativitatea sistemelor de referinţă era cunoscută de pe vremea lui Galilei, iar timpul şi spaţiul care apar diferite, măsurate fiind din sisteme distincte – elementul nou, introdus şi demonstrat de această teorie – constituie o lege a fizicii. Cauza acestei ciudăţenii, care intervine pentru mişcări extrem de rapide, o constituie un fenomen de un absolut cutremurător: viteza luminii este viteza maximă posibilă pentru materie şi informaţie, neputând fi atinsă vreodată de un obiect substanţial.

Mai departe textul încearcă să ne convingă, folosind tehnica push-pull, de valenţele celor doi termeni ai binomului. Numai că, nu e greu de sesizat o anume preferinţă a priori: relativismul.

Mai întâi, se atribuie pe nedrept aspiraţiei către absolut o serie de fenomene din politic şi religios – probabil pe baza apropierii semantice de absolutism. Însă nici fundamentalismul religios şi nici regimurile totalitare nu-şi pierd timpul cu noţiuni avansate de filozofie, chiar dacă, în mod propagandistic, fac adesea apel la ideal. Însă idealul nu se confundă cu absolutul care e accesibil doar prin adevăr. În accepţiunea biblică nu poţi ajunge la Tatăl (absolutul) decât prin Iisus care este adevărul, calea şi viaţa. Ori, şi politica, şi biserica, în forma ei de instituţie, dispreţuiesc adevărul – lucru care nu mai trebuie demonstrat întrucât se învaţă la istorie.

Ceea ce-i mişcă pe tirani şi terorişti nu este desăvârşirea, nici infinitul şi nici măcar idealul, ci banala dorinţă de putere. Ei caută doar suporturi ideologice pentru a accede în vârful piramidei. Drept dovadă, şi Napoleon, şi Hitler, şi Ceauşescu, mai întâi şi-au căutat o ideologie – animaţi în subconştient de pofta patologică a dominării – pentru ca apoi să adere la ea în mod fanatic. Revoluţionar autentic a fost numai spaniolul irlandez Ché Guevara, pe care nimeni însă nu-l acuză de totalitarism. Dimpotrivă, cu toată contribuţia adusă la fundamentarea războiului de gherilă, idealismul lui impulsiv a izbutit să-i supere în cele din urmă şi pe capitalişti şi pe comunişti, deopotrivă.

Pe de altă parte, este adevărat că mult timp absolutismul – monarhic şi religios – s-a întemeiat pe teoria dreptului divin, asumându-şi astfel geneza doctrinară din absolut. Există şi astăzi reminiscenţe de legibus solutus în special în fundamentalismele religioase, dar nimeni nu mai- ia azi în serios această justificare.

În fapt, trei sunt punctele de tangenţă cu absolutul, şi mai multe nu s-au evidenţiat încă: ştiinţa, religia şi filozofia. Nu cred să fi existat vreun tiran, om de ştiinţă. Filozof, s-ar putea să fi fost unul singur: Lenin. Mai mulţi absolutişti a dat Biserica (de toate cultele), printr-o nefericită osmoză a dogmei, din mistic în lumescul puterii şi al bogăţiei. Personajele citate în articol sunt însă biete fiinţe legate mai mult de concret – deci de relativ – decât de absolut. Ce legătură are Baruch Goldstein, ori Bin Laden, cu absolutul? Nici chiar preşedintele Bush – citat de asemenea – nu poate pretinde vreo filiaţie faţă de noţiune, indiferent de nuanţa ei. El doar afirmă că are dreptate, şi chiar are, numai că dreptatea nu este acelaşi lucru cu adevărul, ba chiar se confundă foarte rar, după cum a remarcat un conaţional celebru de-al preşedintelui.

Încrâncenarea permanentă, ori conjuncturală a personajelor folosite ca exemplu, nu are legătură cu tema articolului. Nu poate fi bănuit absolutul că a dat dictatura şi teroarea, după cum nimeni nu spune că relativul a dat anarhia. Poate doar, decadenţa...

Pe de altă parte, tot ce s-a construit, în concret şi în ideatic, s-a făcut de cei care “îşi urmează cu obstinaţie, cu îndărătnicie, o vocaţie... axându-şi... existenţa pe o singură idee, o singură preocupare, un singur ţel major...” A scoate din scenă “agonia şi extazul” vocaţiei poate însemna condamnarea la mediocru. Este imposibil să ne închipuim un Buonarroti pictând sau sculptând “despovărat de iluzie” şi cu “un strop şsau mai mulţiţ din amărăciunea Ecleziastului.” Cu frustrările şi blazarea lui Solomon nu se poate crea nimic. De altfel cartea Qohelet, la care face referire articolul, este singura din toată Biblia considerată a nu fi inspirată de Creator.

Adevărul este că - spre susţinerea afirmaţiei iniţiale privind inseparabilitatea extremelor – oamenii sunt în permanenţă compuşi din absolut şi relativ. Absolutul îi apropie de cunoaştere şi Dumnezeu, relativul îi ajută să trăiască în această lume, îl folosesc pentru a-şi face vilă şi pentru a-şi cumpăra Jeep.

Nietzsche, de pildă, era fan declarat al absolutului (“Melancolia mea vrea să se odihnească în... lumea perfecţiunii...”). Cu toate acestea, teoreticianul geniului – cum îl numeşte Tudor Vianu – se revolta şi împotriva religiei şi împotriva ştiinţei, singurele care l-ar fi putut apropia de esenţă. Deşi fermecătoare, filozofia lui nu şi-a căpătat împlinirea; acel “Dumnezeu a murit” semnat de Nietzsche s-a răzbunat peste un secol când studenţii din Paris scriau pe zidurile caselor “Nietzsche a murit/ semnat Dumnezeu”.

M-am gândit apoi că s-ar putea să fie vorba de relativismul moralei. Un profesor de la Massachusetts Institute of Technology dă, în cursul său de filozofie, exemplul legilor de circulaţie; ceea ce în Marea Britanie constituie o regulă (condusul pe partea stângă), în SUA este contravenţie şi reciproc. Mergând însă ceva mai departe putem observa că furtul, de pildă, este condamnat şi pedepsit în toate culturile - în Islam şi în Israel, în Orient şi în Occident aproape la fel. Cu toate acestea există civilizaţii în care hoţii sunt, nu numai toleraţi, ci promovaţi în fruntea societăţii; participă la talk-show-uri “de mare succes”, ocupă aproape toate funcţiile politice importante şi, cel mai grav, devin modele pentru mulţi copii şi tineri – aşa cum, fără dubiu, arată sondajele de opinie. O, nu este vorba, evident, de acel relativism universal conform căruia peste tot există hoţi, ci de faptul că nu poţi accede în acele “caste” dacă nu eşti hoţ - însă, e drept, un hoţ autentic, profesionist. Nu am înţeles încă dacă acest aspect, familiar nouă, ţine de un oarece relativism sau de absolutul imoralităţii.

Într-o astfel de civilizaţie, un text adulator la adresa relativismului poate părea ciudat. De altfel, relativismul este perceput adesea ca fiind asociat mediocrului, lipsei de profesionalism, aşa după cum lesne se poate deduce chiar din titlul Relativism, superficialitate, neglijenţă, articol apărut în nr. 48/2003 al României literare (cu numai două numere înaintea publicării articolului doamnei Alcalay).

Profesorul american mai insistă în cursul său şi asupra cunoscutei inconsistenţe a relativismului. Aşadar, când cineva declamă “Trebuie să fim toleranţi!” a pierdut deja această calitate fiindcă a început să dea legi morale, încălcând norma lui Protagoras, “omul măsură a tuturor lucrurilor”. Indiferent dacă ne adâncim ori nu în aceste subtilităţi logice, absolutul îşi conservă valoarea: este principiul însuşi, acel ceva datorită căruia lucrurile sunt, iau naştere şi pot fi cunoscute. El nu este exterior creaţiei pentru a fi anormal, ci este esenţa acesteia.

În Despre îngeri există o frază ce poate condensa orice pledoarie pentru acest subiect: “Absolutul încetează să mai fie utopic dacă transformăm distanţa care ne separă de el într-o înlănţuire de proximităţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara