Probabil că dacă n-ar fi existat reacţia lui Daniel Cristea-Enache (publicată chiar aici, în paginile revistei noastre în urmă cu câteva săptămâni), textul de „rămas bun cronicii literare” al lui Paul Cernat ar fi trecut aproape neobservat. Aşa însă, el pare să fie punctul de plecare al unei polemici care-i priveşte (explicit sau nu) pe toţi cei care la ora actuală continuă să scrie critică de întâmpinare.
N-am de gând să comentez disputa celor doi, care a alunecat, cu contribuţia amândurora, în afirmaţii prea pronunţat personale (este vorba despre articolele Strugurii sunt acri? de Daniel Cristea- Enache, respectiv Care struguri? de Paul Cernat, găzduite în succesiune de România literară şi Observator cultural). Nu am făcut-o nici în urmă cu câţiva ani, atunci când aceiaşi doi critici (mai maturi decât mine) s-au lovit în principii în jurul eventualelor „puncte din oficiu” de care ar fi beneficiat proza tânără.
Ce mă interesează, acum şi aici, este articolul care a generat aceste schimburi de cuvinte (de fapt, un răspuns la o anchetă dedicată de revista clujeană Steaua „dispariţei cronicii literare”). Şi căruia, în ciuda impresiei pe care a lăsato cititorilor neatenţi, Daniel-Cristea Enache nu i-a dat nici o replică, preferând să pozeze, un pic populist, în apărătorul unor redute de nimeni atacate de fapt.
Ţin să spun din capul locului că mă număr printre ţintele nenumite (dar destul de limpede sugerate) de Paul Cernat. Cel puţin dacă înţeleg eu bine sensul sintagmei „cronică generalistă”. Care ar acoperi, deduc, atât „cronica literară” (rubrică al cărei titular sunt din vara lui 2007), cât şi alte rubrici, de mai mare sau mai mică întindere (de la „actualitatea” la „recenzii”). Reproduc întocmai pasajul: „Abundenţa cronicarilor de la România literară pare să infirme cele spuse mai sus dar, la o privire mai atentă, comentariile de carte de acolo nu depăşesc, cu excepţia celor ale lui Alex Goldiş, nivelul unei gesticulaţii căldicele din care lipsesc fie spiritul critic neconcesiv, fie exigenţa avizată, fie amîndouă. Atenţie, nu mă refer aici la cronica specializată pe domenii (gen «cronica ediţiilor»), ci la cea aşa-zicînd «generalistă».”
Personal, cred că o asemenea caracterizare e departe de a diagnostica exact proiectul meu critic. Dar, din moment ce aceasta pare să fie convingerea lui Paul Cernat, e de prisos să încerc să i-o schimb (şi asta tocmai într-un articol care-l vizează). Neavând vanităţi (am oroare de ele pe măsură ce le constat înflorirea la tot mai mulţi colegi ai mei de magistratură), îmi asum jovial formularea şi trec mai departe.
Dincolo de asemenea etichete şi de altele mai grave, lansate, de astă dată, în gol (nu îmi dau seama cine sunt acei „alţii”, care, în opinia lui Paul Cernat, „mai scriu doar despre prieteni, aliaţi ideologici, congeneri sau concitadini”) încerc să-i înţeleg criticului poziţia de fond. Din rumoarea creată, s-ar zice că ea e una radicală şi că ar fi echivalentă cu o abjurare. Am citit textul de mai multe ori, în lung şi-n lat, şi, spre ruşinea mea, n-am văzut deloc aşa ceva. Însuşi titlul, parantetic cum este, dă la iveală o anume indecizie. Rămas bun (şi nu prea) cronicii literare e formula sub al cărei frontispiciu îşi aşază Paul Cernat răspunsul.
Ideea lui Paul Cernat (iarăşi îmi iau precauţii: s-ar putea să înţeleg eu greşit) este mai degrabă o emoţie. Iar consecinţa ei, un lamento. Criticul se vede în situaţia de a le da dreptate celor câtorva colegi care au abandonat corvoada săptămânală a cronicii literare (Andrei Terian, Mihai Iovănel, Simona Sora, Teodora Dumitru, Bogdan Creţu ş.a.). Multă vreme, mărturiseşte, a rezistat tentaţiei de a li se alătura în decizie. Acum, devine solidar cu ei. Dar să nu mai parafrazez. Iată prima frază:
„Resimt, tot mai acut ş,ţ inutilitatea cronicii literare, caracterul ei de joc autist de societate, de ritual inutil şsic!ţ şi minor.” Până la un punct, sentimentul de deznădejde poate fi împărtăşit sau măcar (ca orice sentiment) respectat. Ca să nu fiu suspectat de scoatere din context, citez şi frazele imediat următoare: „Mă motivează tot mai puţin, deşi scriu (tot mai rar) despre noile apariţii editoriale, în special despre cele de critică, istorie culturală, ideologie şi nonficţiune. Cum bine spunea cineva, n-am fost niciodată un cronicar «de voie», ci unul «de nevoie». 15 ani mi-au fost, deja, de ajuns.”
Lucrurile sunt clare: Paul Cernat vrea să renunţe. Ca vechi cititor al articolelor sale, nu pot decât să încerc un regret (şi o spun fără nici o undă de ironie).
„Nu sunt singurul caz”, continuă el. „Destui cronicari din generaţia mea sau mai tineri şi-au dat, de la o vreme, seama că-şi pierd timpul şi energiile de pomană făcînd foiletonistică, şi că e mai avantajos pentru ei să se dedice – spre exemplu – cercetărilor şi studiilor ample, demersurilor cu miză şi bătaie lungă. Cei care sunt în stare. Cei care nu, încearcă altceva. Pînă mai ieri, nu i-am înţeles. Astăzi, da.” Aş lărgi un pic aria de selecţie a celor care au renunţat la foiletonistică. Înaintea numelor enumerate de Paul Cernat, se întinde o lungă listă, ce începe chiar cu primul nostru foiletonist en titre, Ilarie Chendi (care a avut motivele lui) şi se ajunge până la, să zicem, Claudiu Constantinescu. Poate mă aflu eu în eroare, dar ştiam că, în materie de cronică literară, longevitatea e o excepţie. Mai mult: una meritorie. Iar dacă ar fi să ţinem cont, ca în politică, de majoritate (şi nu de buna şi sănătoasa tradiţie), ar însemna să abolim pur şi simplu genul, care (se vede cu ochiul liber) nu întruneşte suficiente „voturi”, fiind rând pe rând abandonat de un secol `ncoace.
Nici vorbă să-i învinuiesc pe Paul Cernat şi pe precursorii lui de dată recentă pentru opţiunea lor. O consider tot atât de validă pe cât e cealaltă, a anduranţei. Mi se pare însă că a decreta „dispariţia cronicii literare” în felul acesta (adică statistic) aduce a inducţie incompletă (despre care preopinentul meu ştie, sunt sigur, câte ceva). Spun asta pentru că detectez în spatele răspunsului lui Paul Cernat un raţionament original de tipul „fără noi (care tocmai am abandonat), genul moare”. Straniu: alţii, mai conformişti, n-au gândit aşa. Lui Ov. S. Crohmălniceanu, de pildă, nu i-a trecut prin minte (nici prin conştiinţă) s-o creadă. Dimpotrivă, îi amintesc lui Paul Cernat, motivându-şi revenirea la cronică (în volumul Al doilea suflu, din 1989) acesta scria, cu sfială şi sinceritate: „Există o plictiseală a cronicarului literar, osândit nu o dată să parcurgă mii de pagini anoste. Pompiliu Constantinescu a cunoscut-o bine, ca unul dintre marii devotaţi ai acestei îndeletniciri ingrate, drept care notează undeva: «criticul, plecat constant pe masa de lucru, înăbuşe în el plânsetul surd al unui cititor răpit de la peregrinarea lecturilor călăuzite de simplul bun-plac». Această stenahorie m-a biruit de câteva ori, determinându-mă să întrerup ţinerea cronicii literare măcar pentru o vreme. Dacă am revenit, a fost deoarece altfel activitatea critică rămânea pentru mine fără nici un haz”.
Sigur, vremurile s-au schimbat, şi Paul Cernat nu ezită să le radiografieze, construind astfel, pentru propria „ieşire din scenă” două tipuri de argumente.
Cel dintâi, de ordin socio-economic, e comprimat în trei fraze: „Învăţămîntul de profil se află în faliment nedeclarat, cercetarea literară e marginalizată şi subfinanţată, sistemul Bologna a masificat şi nivelat în jos instrucţia, statul, marile corporaţii şi universităţile cultivă numai ce aduce profit imediat şi serveşte interesele neoliberalismului global, gîndirea critică, subversivă e programatic inhibată de noul Sistem, statul naţional e, tacit sau pe faţă, delegitimat imagologic. Singura finanţată şi promovată, prin tot felul de fundaţii externe şi ONG-uri bine orientate, este literatura corectă politic, o floare la butoniera globalismului neoliberal, cu anticomunismele, hedonismele autenticiste şi avangardele domestice aferente transformate în modă oportunistă. Să tot merite s-o «serveşti»”.
Pot fi de acord cu descrierea stării de fapt, dar nu îmi e clar cum anume oprimă aceasta libertatea cronicarului literar, care e dator, tocmai, să înfrunte (dintotdeauna şi pentru totdeauna, s-ar zice) astfel de presiuni ideologice în virtutea credinţei lui (naive, poate) în literatură pur şi simplu.
Ajung astfel la al doilea argument, de ordin, cum era de aşteptat, strict estetic. Paul Cernat trasează, aici, harta literaturii de azi. Există, pe de o parte, cărţile „de critică şi istorie literară, de teorie şi analiză culturală, de eseu şi nonficţiune politică” (în faţa cărora, cum ştim şi din primul paragraf, criticul se simte „motivat”), iar pe de altă parte, un conglomerat deprimant numit beletristică, rezumat cu o uimitoare concizie: „«bătrînii» au obosit, «tinerii» nu prea pot, cei din generaţia medie şiau atins limitele, iar limitele sunt, în mod evident, sub nivelul celor din interbelic sau din perioada dezgheţului poststalinist. Mai apar, desigur, romane reuşite, cîteodată (arareori…) excelente, care-mi redau speranţele. Mai apar volume de poezie «OK» (nu şi mari poeţi). Dar nu sunt deloc sigur că mai există o literatură română şsublinierea nu-mi aparţine, dar subscriu la eaţ, alta decît cea din trecut, iar stocul se arată a fi din ce în ce mai redus.”
Nu ştiu care va fi fiind suportul teoretic al acestor afirmaţii. (De bună seamă că există unul). Le găsesc pur şi simplu nerezonabile. Şi sper doar că, mai devreme sau mai târziu, Paul Cernat le va face uitate.
Premise sunt: cu numai un rând după acest diagnostic necruţător, încheierea survine pe un cu totul alt ton: „Din toate aceste motive şi din multe altele, spun azi rămas-bun cronicii literare, deşi voi continua să scriu nu doar «critică simptomatologică» (vorba lui Virgil Nemoianu), ci şi comentarii de carte. Într-un fel sau altul, voi continua să scriu toată viaţa despre literatură”.
Să-mi fie iertat, dar îmi vine să întreb, parafrazându-l chiar pe autorul acestei renunţări cu dus şi-ntors: care literatură?