Contînd ca bornă, obligatorie cînd faci vreun bilanţ, anul naşterii îşi pierde importanţa - capitală, la urma urmei, pentru viaţă - sub atîtea evenimente pe care le trăieşti, şi trebuie să le marchezi, de la el încolo. Nici măcar expresia, frumos evocatoare de începuturi depărtate, de cînd mă ştiu, nu-l atinge, de vreme ce toate studiile de psihologie arată că nu "te ştii" de-atunci.
Totuşi, Saşa Pană riscă să-l aşeze în titlul unui jurnal amestecat, Născut în '02 (din abia 1973, la Minerva). Nehotărîre sprinţară, a unei prescurtări pe care şi-o pot permite doar cei care trăiesc aceleaşi timpuri. Aşa că nici nu mai ştim, şi de ce trec anii vom şti tot mai puţin, care '02. 1900, pesemne. Începutul (vezi mai sus) e ceva mai tîrziu, cu amintirea unei arătări în rochiţă cu buline. Pe mama arătării o cheamă Steluţa, ecoul tinereţii la o poezie de Alecsandri, iar "eu" îi spune Pelucia, Pelucia de Rahaj, dulce ca un mapiah. Ce va fiind acela mapiah, Dumnezeu ştie! Şi filele se risipesc, vraişte. Amintiri directe, naive: odăiţele bunicilor, cu poveşti lungi şi aluat de baclava, "farfurioara cu floricele albastre şi furculiţa mică şi feliile de coilici de casă." Amintiri prelucrate: "În acel an al primului meu scîncet - mama avea 19 ani; tata, 31 - în ţară guverna Dimitrie Sturza, omul cu degetul magnetic, - deci naţional-liberal. Se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Ion Heliade..." Şi urmează aşa, cu bizare coincidenţe în naşteri şi morţi, omagii şi mişelii, cale de vreo două pagini. Stil care face, în roman, mai mult decît în memorii, bună carieră.
Printre martorii pe care şi i-a luat, cum se obişnuieşte la marile praguri, Eminescu, Baudelaire, Nodier (amfitrionul obscur, la Bibliotheque de l'Arsenal, al marilor romantici din Paris) şi Ibrăileanu, Goethe nu se numără, nu mă-ndoiesc, doar fiindcă două suflete în acelaşi piept i se vor fi părut, lui Saşa Pană, prea puţine. El şi Alexandru Binder, identitatea "în civil" (deşi purtînd trese...) au fost, împreună, vreo patru: scriitor, medic, militar şi luptător social, după propria-i depoziţie.
Chemarea la bară pe care i-o face Zigu Ornea, la Minerva, e prilejul aşteptat al dării cărţilor pe faţă. Răzbunarea literaturii pe servituţile meseriilor, şi năucirea oamenilor cumsecade, care habar n-au avut cine (ce?) stătea lîngă ei. Un proverb rusesc se aşază, ca o precauţie, în capul filelor: "Viaţa e grea pentru cine îşi aminteşte totul." Şi vreo 700 de pagini - atunci cînd nu înregistrează, fireşte, aproape o zi din viaţa lui Leopold Bloom - te conving că autorul lor îşi aminteşte mai totul. Ajutat de o colecţie de nimicuri, bucăţi de corespondenţă, foi de ziar, manuscrise date la editură, reviste scăpate din lăzile anticarilor, mărturii ale timpului mic, fragil şi trecător. Singurul care păstrează, într-o reaşezare a vieţii destul de la rece, în bună parte fără martori, căldura nechibzuită a impresiei.
Mama care citea şi plîngea, pentru ea, cărţile şi revistele recunoscute după copertă, ziarele bune şi "murdăriile", clipele "cînd am zburat" - de-a binelea, plutind de pe o balustradă. O vîrstă. Boli şi şcoli, război şi lecţii de pian. Altă vîrstă. Cu poezii pe care memorialistul tîrziu găseşte onestitatea să le critice, cu prietenii şi iniţiative civice. Librăriile din Bucureşti, anticarii Dîmboviţei mîloase. Universitatea populară, cu Barbu Lăzăreanu şi Galaction la catedră, Ion Călugăru, Fundoianu, Brunea Fox, în bănci.
Calvarul ieşean al medicinei militare, descris în culori demne de un mic infern al frustrării. Cu profesori mari, însă, nume adunate pe cărţi, unii tonans, alţii boemi. Bucureştiul oazelor, cum e Insula, o izbăvire cu mijloace puţine, într-un teatru cu o scenă "cît o batistă." Poetică amăgire, cu Fundoianu, Mărgărita Miller-Verghi, Ion Călugăru, Sandu Eliad, care, nu-i de mirare, nu va ţine. Nu va confirma. Totuşi, et in Corăbiei 6 ego...
75 H.P., antirevista, Punct, Contimporanul, expoziţia lui Brauner. Şi firul se toarce mai departe, între figuri ordinare de medici şi de trupeţi, şi raiduri prin lumea unită, întru frenezia repede ducătoare, a tuturor artelor. Fotografii de epocă, precum aceea în care, cu Geo Bogza şi Virgil Gheorghiu, în 1929, prezintă ultimul număr din unu, o foaie pe care nu se distinge nimic. Decît un trecut neortodox şi-un viitor promiţător. Care nu va mai avea loc.
Scrisori, colaje, caricaturi. Detalii care te copleşesc, amestecînd o manie de colecţionar cu un tremur de om al veacului. Tremurul nervilor şi-al inimii. Nu pot, oricît aş încerca, să trec prin toate cîte le-adună o carte de citit într-o dimineaţă de toamnă, cu dor de miezurile vii ale complicatelor istorii literare. O carte la a cărei fiecare pagină se prind notiţe şi însemnări, nume chemate de nume, versuri chemate de versuri. De pildă, un unu noaptea, ai cărui cititori "au căpătat supliment omagial o bucată de noapte: între paginile revistei am introdus o foiţă de hîrtie neagră" rezonează, în obsesii, cu un titlu frumos şi obscur de poeme în proză. "Aceleaşi frumuseţi le remarcam concomitent." Minunate, irepetabile vremuri...
Vremuri care nu se apropie de noi, fluturînd de adio undeva prin '44. La Societatea Scriitorilor se alege un nou comitet, moare, foarte tînără, Magda Isanos, vine un sfîrşit de an, un sfîrşit de perioadă. Cu tot zelul revelionului cu primul secretar, sînt fraze, acestea de încheiere, care nu se lipesc. În umbra lor - biete cuvinte de trecere? convingeri otrăvite, otrăvitoare? - rămîne o lume în care datele contează, fiindcă statistica lor e făcută din oameni şi întîlniri. Din fraţi de idee. Pe care nu-i mîntuie decît amintirea şi sinceritatea.
