Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cerşetorul De Cafea:
Aş vrea să vă vorbesc despre ură de Emil Brumaru


Stimate domnule Lucian Raicu,

Vă trimit o scrisoare care nu mai este scrisă-n toiul cafelei de la şase dimineaţa, ci mai tîrziu, aproape de prînz. Aş vrea să vă vorbesc despre ură. Uneori, cînd îmi ascut creioanele pentru a-ncepe rugăciunea zilnică, îmi vine, brusc, să mi le bag în ochi, pînă la creier, să scotocesc acolo cu furie, cu deznădejde, cu ură, gîndurile mele leneşe şi murdare. Mi-am urît părinţii, am urît cu patimă tristeţea, prăbuşirea adolescenţei mele-n boală, l-am urît pe Dumnezeu cînd, la optsprezece ani, a trebuit să fac, tuberculos, cură cadaverică, am urît facultatea de medicină cu clădirile ei uriaşe roşii, din cărămidă netencuită, parcă jupuite de vii de orice fel de poezie, am urît bolnavii pe care-i tratam, am urît femeile pe care le-am iubit, am urît îngrozitor poezia ce, la o anumită vîrstă, nu mă lăsa să trăiesc, să fiu ca lumea, mă măcina, mă distrugea. Apoi, în ultimii ani, a venit acea furie oarbă, neagră, fără ţel determinat, venin fierbinte, împrăştiat în tot capul meu care vuia ca un motor încins. Ieşeam pe străzi şi umblam pînă la epuizare să uit, să scap de ura asta nouă, de nedescris, ură care, cred, nu poate fi rezolvată decît prin demenţă, printr-un salt absurd în delir. Iată de ce, acum, ca şi-n alte dăţi, îmi vine să-mi sparg ochii cu creioanele mele afectuoase, mulse zilnic în ciubere de lemn dulce.

Orice carte are timpul ei, momentul în care, coaptă, se cere scrisă, pusă pe hîrtie, dată în vileag cu riscul a orice. Tot aşa, am impresia, aceeaşi carte, pentru fiecare cititor în parte, are timpul ei de lectură, momentul cînd ca hipnotizat, întinzi mîna, o scoţi din raft şi-ncepi s-o citeşti. Aşa mi s-a întîmplat de multe ori, aşa mi se întîmplă acum cu cartea dumneavoastră despre Nicolae Labiş, apărută în 1977! Au trebuit, deci, trei ani pînă să pot ajunge cu sufletul meu la sufletul ei. Pentru a mă însuma celor scrise într-însa, pentru a o însuma trupului meu de acum, cu viscerele fierbinţi, cu gîndurile şi bucuriile şi deznădejdile lui. Cît de bine am făcut, ce minunat lucru e să nu te pripeşti! Ca şi atunci cînd "pîndeam" începutul unei poezii cum pîndesc momentul hărăzit lecturii unei cărţi. Dar tot aşa cum n-am scris poezii al căror cuvînt nu mi-a căzut în laţ, şi nenumărate cărţi formidabile îmi vor scăpa! Nu fiindcă nu le am sub nasul meu, nu, ci fiindcă nasul meu nu va trăi clipa de graţie olfactivă!

În rest, totul e lumină albă şi rece de toamnă. Cafea multă, tranchilizante cu pumnul. Fetiţa la grădiniţă. Tamara Nikolaevna la spital. Părinţii luptînd cu praful de pe covoare şi de pe cărţi. Eu, în haină de antilopă neagră, cu tîmplele albe, înspumate de furia gîndurilor, cu inel subţire de om de-a pururi căsătorit, scriind, scriind, scriind scrisori către dumneavoastră. "Risipa" asta îmi dă senzaţia (falsă) de bogăţie!


Cu stimă şi afecţiune,
Emil Brumaru

20-IX-980

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara