Plăcuta surpriză pe care
ne-a oferit-o Steaua,
prin remiza cu Villareal,
n-a scutit-o însă de
acelaşi ultim loc din
grupă, ca şi Astra, de
altfel, falită şi falimentată
de-a dreptul. Chestiunea e că,
după această a doua rundă din
Europa League, cine are
curiozitatea să se uite la topul
coeficienţilor va regăsi fotbalul
românesc sub Liechtenstein,
Gibraltar şi Malta.
Sună a operă comică, deşi e
doar un strigăt de agonie, pe care
ar trebui să-l urlăm la unison, din
toţi rărunchii. Necazul cel mai
mare e că unicul loc în care nu
sunt auzite vocile adevăraţilor oameni
de fotbal e tocmai la FRF, unde continuă
trasul sforilor care ne-a împins în
această fundătură. Iar jalnicul Burleanu
nu pricepe nici acum dezastrul pe
care ni l-a adus atunci când ne anunţa
că pune la cale marele lui fâs sub
lozinca: „Rolul meu, ca preşedinte
de federaţie, este să gândesc un
sistem care să funcţioneze!” Nu ştiu
cine a putut să-l creadă, cu excepţia
supuşilor pe care i-a cocoţat în fruntea
federaţiei, chit că nu aveau cu fotbalul
nici în clin, nici în mânecă. Menirea
lor, mai evidentă ca oricând, era să
pună laba pe parale, drept care
conclavul de la FRF a izgonit din
perimetru orice meseriaş veritabil,
care le putea strica jocurile. Marcel
Puşcaş, ultimul mohican din Casa
Fotbalului, tocmai a cârtit din nou în
front, spunând răspicat că „E o minune
că am fost la Campionatul European
şi, la ce condiţii sunt în fotbalul
românesc, ar fi o minune să ne calificăm
la Mondial!” Aş putea să evoc, în
aceeaşi idee, temerile similare pe
care le-au exprimat, în ultima perioadă,
Mircea Sandu şi Mitică Dragomir, dar
ca să nu se creadă că ar face-o
doar ca răfuială, să privim la ce spun
şi alţi contestatari ai conducerii FRF,
care se înmulţesc văzând cu ochii.
În fruntea lor este acum Gică Hagi
însuşi, care a refuzat cu demnitate
invitaţia la o întâlnire şi o discuţie cu
caraghiosul şef al federaţiei. Absolut
normal, pentru că nu văd ce ar putea
discuta, în materie de fotbal, „Regele”
Hagi cu acest băiat de prăvălie, căruia
i-a transmis textual: „Eu am slujit
fotbalul românesc 20 de ani, am luptat
şi v-am făcut să vă simţiţi mândri.
Nu am interese, eu sunt un club mic
din România, care produce jucători.
Nu doresc să fiu la federaţie, nici
să antrenez naţionala. M-au exclus
ca să nu pun presiune, e simplu!”
Perfect adevărat, dar faptul că
Burleanu a încercat această manevră
demonstrează că simte, vorba aia,
că i se apropie funia de par, pe
fondul mereu mai numeroaselor
contestări şi mai ales al prăbuşirilor
în serie marcate de soccerul românesc.
Plus jalea din campionat, unde arbitrajele
sunt acuzate mereu mai des de jocuri
oculte, cum s-a întâmplat deunăzi
cu Dinamo, la Botoşani, ca şi cu Steaua,
la derby-ul cu oltenii. Taifunul se
apropie vertiginos şi mă refer la dubla
cu Armenia şi Kazahstan, unde Mitică
Dragomir (uite că, totuşi, îl citez!) îl
avertizează pe Herr Daum că, dacă nu
obţine măcar patru puncte, îşi poate
lua adio de la banca naţionalei. Adică,
numai patru?! Mă tem că da, şi că e
un obiectiv realist, dacă ne reamintim,
bunăoară, că jucătorii kazahi au făcut
2-2 cu Polonia, după ce au fost conduşi
cu 2-0 pe propriul teren. Apoi, felul în
care Daum tot face şi desface lotul
pentru aceste două jocuri capitale
ne confirmă ceea ce era de presupus,
şi anume că selecţionerul e departe
de a cunoaşte capacitatea fotbaliştilor
noştri, pentru a putea construi o naţională
competitivă. Asta fără să ne mai referim
la aşezarea lor în teren, păguboasă
de-a dreptul la meciul cu Muntenegru.
Cam aşa arată în momentul de
faţă tabloul fotbalului românesc, unde
a început, ca o alarmă generală,
sburlirea lui Burleanu. Să nu fie, însă,
prea târziu, deşi, cum se zice, mai
bine mai târziu decât niciodată!
