Motto: testem resurrectionis eius
nobiscum fieri unum ex istis
(Faptele Apostolilor 1,21)
Pasajul biblic hotărâtor aflat la
originea expresiei a merge pe şest
poate fi întâlnit în Faptele Apostolilor¸chiar
la început. Să ne amintim situaţia în
care se află aceştia, după înălţarea
la cer a Domnului, când se întorc la
Ierusalim şi chibzuiesc gospodăreşte
lucrurile pe care le au de făcut. Unul
dintre ei, Iuda, călăuza celor care lau
prins pe Iisus, e acum mort de o
moarte cumplită, iar ogorul dobândit
ca plată a nelegiuirii, numit de atunci
ogorul sângelui, a ajuns o paragină.
S-a împlinit astfel – ni se spune în
paragraful numit Alegerea lui Matia
– o proorocire din cartea Psalmilor:
„Locuinţa lui să rămână pustie şi
nimeni să nu locuiască în ea” şi
(imediat după aceea, ceea ce ne
interesează aici pe noi) „Slujba lui
s-o ia altul!” (Faptele 1,20).
Proorocia este, cum ştim (şi
cum ne indică semnul exclamării, de
parcă ar fi fost nevoie să ni se atragă
nouă atenţia), o necesitate implacabilă
în mersul evenimentelor, iar pentru
cel care o cunoaşte devine o poruncă.
Viaţa merge înainte şi îndrumă paşii
celui care umblă cum se cuvine în
faţa lui Dumnezeu. Urgenţa este ca
locul ocupat mai înainte de Iuda să
fie luat acum de altul. Avem de a
face, aşadar, cu porunca unei obligaţii
de neocolit. În acel moment al alegerii
iminente, Petru se adresează unei
mari mulţimi de credincioşi, cu
următoarele cuvinte: „Trebuie deci
ca, dintre cei care ne-au însoţit în
toată vremea în care a trăit Domnul
Iisus între noi, cu începere de la
botezul lui Ioan până în ziua când
s-a înălţat El de la noi, să fie rânduit
unul care să ne însoţească drept
martor al învierii lui” (1,21-22).
Ca la orice alegere, se fac mai întâi
propuneri: „Ei au pus înainte pe doi:
pe Iosif, numit Baraba, zis şi Iust,
şi pe Matia” (1, 23). După care se
roagă Domnului să le arate pe care
dintre ei l-a ales. Alegerea aparţine
aşadar lui Iisus Însuşi, pentru că El
este cel mai bun îndrumător pentru
opţiunile apostolilor în vederea alegerii
celui mai vrednic înlocuitor al lui
Iuda, care să ocupe locul „în slujba
aceasta” (1, 25), anume mersul în
lume („ca să meargă în locul lui”)
pentru a propovădui Evanghelia.
S-ar zice că toate sunt bune şi
frumoase. S-a procedat potrivit
proorocirii, alegerea a fost judicioasă,
căci a fost făcută chiar de Iisus Hristos
pe calea neşovăielnică a inimii,
deoarece, cunoscând inimile apostolilor,
le-a putut arăta pe care dintre candidaţi
îl desemnase pentru postul rămas
liber, iar sorţii, în chip de revelaţie
a acestei hotărâri prealabile, nu fac
în fond altceva decât să-l confirme
pe Matia pentru slujba scoasă la
concurs, cum am spune în limbajul
de azi. Iar puţin mai înainte ni s-a
atras atenţia, de asemenea, asupra
faptului că este vorba despre o slujbă
importantă: „să fie rânduit unul
care să ne însoţească drept martor al
învierii Lui” = testem resurrectionis
eius nobiscum fieri unum ex istis
(1, 22). Nu este, prin urmare, insist,
o însoţire de paradă, o simplă decernare
formală a unui titlu onorific, ci este
cu totul altceva: o misiune plină de
răspundere şi de riscuri, care constă
în asumarea mărturiei şi în exercitarea
datoriei de martor al învierii Domnului
într-un mediu extrem de ostil.
În aceste condiţii, precizate expres
şi chiar cu o anumită stăruinţă,
s-ar părea că totul e în regulă. Şi
totuşi, pentru că totdeauna există un
totuşi, care, în cazul aici de faţă, apare
în gura lumii, pe care, cum ştim,
n-o astupă nici pământul. Autoritatea
lui Matei, în principiu deplină, n-a
fost încă demonstrată, cel puţin până
în momentul alegerii. Parcă pluteşte
o întrebare în aer şi poate chiar flutură
pe buzele cârcotaşilor, care nu lipsesc
niciodată: ce caută ăsta (iste) printre
cei unsprezece apostoli de drept, care
l-au însoţit pe Iisus pe întreg drumul
tămăduirilor şi al minunilor săvârşite,
al învăţăturilor şi al pildelor, apoi
al patimilor şi al înălţării la cer? O
serie întreagă de asemenea obiecţii
de natură să-i ştirbească lui Matia
prestigiul de apostol, slujitor şi martor
al lui Hristos, întunecă zarea şi îi
limitează câmpul de acţiune. Deşi
teoretic ar avea dreptul să lucreze în
rând ca ceilalţi unsprezece investiţi
mai demult, practic e stânjenit de
o neîncredere difuză a opiniei publice,
şi poate că nici el nu se simte în largul
lui în noua slujbă. Oricât de sârguincios
şi priceput s-ar arăta, de oricâtă
vrednicie ar da dovadă, se vor găsi
răuvoitori care nu se vor uita atât
la vrednicie, cât la faptul că slujba
e prea recent dobândită şi încă
neonorată. Nu e de mirare, deci,
că, în acest orizont jalonat de obstacole,
îngustat de suspiciuni şi restricţionat
de inhibiţiile celui care va avea mereu
de dat câte un examen sever, a putut
să apară un complex în fişa personală
şi în fişa postului. Când te ştii pus
sub o atentă observaţie bănuitoare,
e firesc să umbli cu precauţie şi cu
fereală, să nu te expui prea mult,
pentru a evita bârfele şi poate adversitatea
unor eventuali pizmaşi, care şi-ar
fi dorit ei demnitatea dobândită prin
tragere la sorţi, uitând că aceşti sorţi
nu fuseseră o pură întâmplare, un
joc al hazardului, ci mai curând, cum
spune un poet spaniol din generaţia
lui Lorca, erau un „hazard sigur” sau
o necesitate. De aici s-a putut
naşte expresia a merge pe şest, cu
sensul de a umbla cu fereală, cu
precauţie, cu băgare de seamă, cu
circumspecţie. În DEX glosa este „pe
furiş; în mod fraudulos”, unde ideea
de fraudă este probabil rodul târziu
al unei suspiciuni exagerate, care
ţine de natura neîncrezătoare a omului
şi nesocoteşte prezumţia de nevinovăţie.
Pentru aceeaşi expresie, am mai
găsit o altă posibilă origine adiţională
într-un pasaj biblic grăitor tot din
Faptele Apostolilor (5,38) unde
pronumele iste e precedat de un cuvânt
terminat în s (sau x, ca în cazul ex
istis, examinat mai sus). „Nu vă legaţi
de oamenii aceştia = non discedite
ab homnibus istis”, le recomandă
fariseul Gamaliel arhierilor zeloşi din
sinedriu care nu voiau să renunţe
la obsesia lor veche de a suprima
învăţătura lui Hristos. Ne putem
întreba în treacăt dacă din cioburile
acestui pasaj nu cumva s-a ivit şi
verbul a beşteli, cu et. nec. în DEX.
Rămânând acum la ideea de
neconvenabilitate oportunistică din
sfatul pe care Gamaliel îl dă arhiereilor
şi poporului adunat în sinedriu, să
vedem argumentele acestui învăţător
al Legii despre care ni se spune că
avea o bună faimă de înţelept: „Bărbaţi
israeliţi, luaţi aminte la voi, ce aveţi
să faceţi cu aceşti oameni”. După care
le aminteşte eşecul unor încercări de
autoinvestire mesianică, similare
(după părerea lui) celei reprezentate
de Iisus, şi îi asigură că Pavel, martorul
lui Iisus care vine cu învăţături
destabilizatoare, va sfârşi la fel: „Că
înainte de zilele acestea s-a ridicat
Teudas, zicând că el este cineva, căruia
i s-au alăturat un număr de bărbaţi,
ca la patru sute, care a fost ucis, şi
toţi câţi au ascultat de el au fost
împărştiaţi. Şi acum zic vouă: Feriţivă
de oamenii aceştia (versiunea
Cornilescu, din care am citat mai
înainte, e parcă şi mai explicită: nu
vă legaţi de oamenii aceştia) şi lăsaţii,
căci dacă această hotărâre sau lucrul
acesta este de la oameni, se va nimici;
iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi
putea să-l nimiciţi; ca nu cumva să
vă aflaţi şi luptători împotriva lui
Dumnezeu” (5,35-39).
Cât dspre apostoli ni se spune
că au fost bătuţi şi li s-a dat drumul
cu interdicţia de a mai vorbi despre
Iisus, iar ei au plecat din faţa sinedriului,
bucurându-se „că s-au învrednicit,
pentru numele Lui, să sufere ocară”
(5,40). Exact asta exprimă verbul a
beşteli. Suferind ocară, apostolii au
fost beşteliţi (din ab homni bus istis).
Iar în ceea ce priveşte expresia
a merge pe şest, ea sintetizează sfatul
lui Gamaliel la temporizare, la
„înţelepciunea” unei prelungite
expectative precaute, cu convingerea
că problemele se vor risipi de la sine.
Cine adoptă această atitudine se
cuvine să meargă pe şest.
În concluzie, am putea avea de
a face cu două surse pentru expresia
aici în discuţie. Din primul exemplu
se desprinde ideea că trebuie să mergi
pe şest când planează asupra ta o
suspiciune greu de înlăturat, indiferent
dacă este sau nu întemeiată. Din
exemplul al doilea desprindem
recomandarea de a merge pe şest
care-i priveşte pe cei care ar avea de
înfruntat o problemă dificilă sau chiar
insolubilă. Dacă lucrurile sunt încurcate
e bine să nu te bagi, să nu te legi la
cap când nu te doare, să nu te amesteci
în desfăşurarea evenimentelor şi totul
se va rezolva atunci de la sine. E bine
să mergi pe şest.
Data viitoare despre lipsă.