Motto: testem resurrectionis eius nobiscum fieri unum ex istis (Faptele Apostolilor 1,21)

Pasajul biblic hotărâtor aflat la originea expresiei a merge pe şest poate fi întâlnit în Faptele Apostolilor¸chiar la început. Să ne amintim situaţia în care se află aceştia, după înălţarea la cer a Domnului, când se întorc la Ierusalim şi chibzuiesc gospodăreşte lucrurile pe care le au de făcut. Unul dintre ei, Iuda, călăuza celor care lau prins pe Iisus, e acum mort de o moarte cumplită, iar ogorul dobândit ca plată a nelegiuirii, numit de atunci ogorul sângelui, a ajuns o paragină. S-a împlinit astfel – ni se spune în paragraful numit Alegerea lui Matia – o proorocire din cartea Psalmilor: „Locuinţa lui să rămână pustie şi nimeni să nu locuiască în ea” şi (imediat după aceea, ceea ce ne interesează aici pe noi) „Slujba lui s-o ia altul!” (Faptele 1,20).

Proorocia este, cum ştim (şi cum ne indică semnul exclamării, de parcă ar fi fost nevoie să ni se atragă nouă atenţia), o necesitate implacabilă în mersul evenimentelor, iar pentru cel care o cunoaşte devine o poruncă. Viaţa merge înainte şi îndrumă paşii celui care umblă cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu. Urgenţa este ca locul ocupat mai înainte de Iuda să fie luat acum de altul. Avem de a face, aşadar, cu porunca unei obligaţii de neocolit. În acel moment al alegerii iminente, Petru se adresează unei mari mulţimi de credincioşi, cu următoarele cuvinte: „Trebuie deci ca, dintre cei care ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Iisus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când s-a înălţat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoţească drept martor al învierii lui” (1,21-22).

Ca la orice alegere, se fac mai întâi propuneri: „Ei au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Baraba, zis şi Iust, şi pe Matia” (1, 23). După care se roagă Domnului să le arate pe care dintre ei l-a ales. Alegerea aparţine aşadar lui Iisus Însuşi, pentru că El este cel mai bun îndrumător pentru opţiunile apostolilor în vederea alegerii celui mai vrednic înlocuitor al lui Iuda, care să ocupe locul „în slujba aceasta” (1, 25), anume mersul în lume („ca să meargă în locul lui”) pentru a propovădui Evanghelia.

S-ar zice că toate sunt bune şi frumoase. S-a procedat potrivit proorocirii, alegerea a fost judicioasă, căci a fost făcută chiar de Iisus Hristos pe calea neşovăielnică a inimii, deoarece, cunoscând inimile apostolilor, le-a putut arăta pe care dintre candidaţi îl desemnase pentru postul rămas liber, iar sorţii, în chip de revelaţie a acestei hotărâri prealabile, nu fac în fond altceva decât să-l confirme pe Matia pentru slujba scoasă la concurs, cum am spune în limbajul de azi. Iar puţin mai înainte ni s-a atras atenţia, de asemenea, asupra faptului că este vorba despre o slujbă importantă: „să fie rânduit unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui” = testem resurrectionis eius nobiscum fieri unum ex istis (1, 22). Nu este, prin urmare, insist, o însoţire de paradă, o simplă decernare formală a unui titlu onorific, ci este cu totul altceva: o misiune plină de răspundere şi de riscuri, care constă în asumarea mărturiei şi în exercitarea datoriei de martor al învierii Domnului într-un mediu extrem de ostil.

În aceste condiţii, precizate expres şi chiar cu o anumită stăruinţă, s-ar părea că totul e în regulă. Şi totuşi, pentru că totdeauna există un totuşi, care, în cazul aici de faţă, apare în gura lumii, pe care, cum ştim, n-o astupă nici pământul. Autoritatea lui Matei, în principiu deplină, n-a fost încă demonstrată, cel puţin până în momentul alegerii. Parcă pluteşte o întrebare în aer şi poate chiar flutură pe buzele cârcotaşilor, care nu lipsesc niciodată: ce caută ăsta (iste) printre cei unsprezece apostoli de drept, care l-au însoţit pe Iisus pe întreg drumul tămăduirilor şi al minunilor săvârşite, al învăţăturilor şi al pildelor, apoi al patimilor şi al înălţării la cer? O serie întreagă de asemenea obiecţii de natură să-i ştirbească lui Matia prestigiul de apostol, slujitor şi martor al lui Hristos, întunecă zarea şi îi limitează câmpul de acţiune. Deşi teoretic ar avea dreptul să lucreze în rând ca ceilalţi unsprezece investiţi mai demult, practic e stânjenit de o neîncredere difuză a opiniei publice, şi poate că nici el nu se simte în largul lui în noua slujbă. Oricât de sârguincios şi priceput s-ar arăta, de oricâtă vrednicie ar da dovadă, se vor găsi răuvoitori care nu se vor uita atât la vrednicie, cât la faptul că slujba e prea recent dobândită şi încă neonorată. Nu e de mirare, deci, că, în acest orizont jalonat de obstacole, îngustat de suspiciuni şi restricţionat de inhibiţiile celui care va avea mereu de dat câte un examen sever, a putut să apară un complex în fişa personală şi în fişa postului. Când te ştii pus sub o atentă observaţie bănuitoare, e firesc să umbli cu precauţie şi cu fereală, să nu te expui prea mult, pentru a evita bârfele şi poate adversitatea unor eventuali pizmaşi, care şi-ar fi dorit ei demnitatea dobândită prin tragere la sorţi, uitând că aceşti sorţi nu fuseseră o pură întâmplare, un joc al hazardului, ci mai curând, cum spune un poet spaniol din generaţia lui Lorca, erau un „hazard sigur” sau o necesitate. De aici s-a putut naşte expresia a merge pe şest, cu sensul de a umbla cu fereală, cu precauţie, cu băgare de seamă, cu circumspecţie. În DEX glosa este „pe furiş; în mod fraudulos”, unde ideea de fraudă este probabil rodul târziu al unei suspiciuni exagerate, care ţine de natura neîncrezătoare a omului şi nesocoteşte prezumţia de nevinovăţie.

Pentru aceeaşi expresie, am mai găsit o altă posibilă origine adiţională într-un pasaj biblic grăitor tot din Faptele Apostolilor (5,38) unde pronumele iste e precedat de un cuvânt terminat în s (sau x, ca în cazul ex istis, examinat mai sus). „Nu vă legaţi de oamenii aceştia = non discedite ab homnibus istis”, le recomandă fariseul Gamaliel arhierilor zeloşi din sinedriu care nu voiau să renunţe la obsesia lor veche de a suprima învăţătura lui Hristos. Ne putem întreba în treacăt dacă din cioburile acestui pasaj nu cumva s-a ivit şi verbul a beşteli, cu et. nec. în DEX.

Rămânând acum la ideea de neconvenabilitate oportunistică din sfatul pe care Gamaliel îl dă arhiereilor şi poporului adunat în sinedriu, să vedem argumentele acestui învăţător al Legii despre care ni se spune că avea o bună faimă de înţelept: „Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi, ce aveţi să faceţi cu aceşti oameni”. După care le aminteşte eşecul unor încercări de autoinvestire mesianică, similare (după părerea lui) celei reprezentate de Iisus, şi îi asigură că Pavel, martorul lui Iisus care vine cu învăţături destabilizatoare, va sfârşi la fel: „Că înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de bărbaţi, ca la patru sute, care a fost ucis, şi toţi câţi au ascultat de el au fost împărştiaţi. Şi acum zic vouă: Feriţivă de oamenii aceştia (versiunea Cornilescu, din care am citat mai înainte, e parcă şi mai explicită: nu vă legaţi de oamenii aceştia) şi lăsaţii, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l nimiciţi; ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” (5,35-39).
Cât dspre apostoli ni se spune că au fost bătuţi şi li s-a dat drumul cu interdicţia de a mai vorbi despre Iisus, iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se „că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (5,40). Exact asta exprimă verbul a beşteli. Suferind ocară, apostolii au fost beşteliţi (din ab homni bus istis).
Iar în ceea ce priveşte expresia a merge pe şest, ea sintetizează sfatul lui Gamaliel la temporizare, la „înţelepciunea” unei prelungite expectative precaute, cu convingerea că problemele se vor risipi de la sine. Cine adoptă această atitudine se cuvine să meargă pe şest.
În concluzie, am putea avea de a face cu două surse pentru expresia aici în discuţie. Din primul exemplu se desprinde ideea că trebuie să mergi pe şest când planează asupra ta o suspiciune greu de înlăturat, indiferent dacă este sau nu întemeiată. Din exemplul al doilea desprindem recomandarea de a merge pe şest care-i priveşte pe cei care ar avea de înfruntat o problemă dificilă sau chiar insolubilă. Dacă lucrurile sunt încurcate e bine să nu te bagi, să nu te legi la cap când nu te doare, să nu te amesteci în desfăşurarea evenimentelor şi totul se va rezolva atunci de la sine. E bine să mergi pe şest.
Data viitoare despre lipsă.