A fost odată un regizor despre care auzeam numai de bine. Îl chema Kim Ki-duk , era sud-coreean, studiase pictura la Paris. Am aflat însă că filmul lui din 2000, Insula a trebuit să fie cenzurat la greu din cauza actelor de violenţă performate pe animale. Apoi mi-a ajuns pe la urechi faptul că într-un alt lungmetraj de-al lui, Primăvară, vară, toamnă, iarnă... şi iar primăvară, din 2003, în pofida trailerului paşnic, nu se lăsase încă de tortura "celor care nu cuvântă". Ca atare, eu una i-am cam ocolit filmele (cel din 2003 a fost şi la TV, dar restul sunt oricum greu de găsit). Pînă cînd am descoperit cu stupoare la centrul de închirieri Ménage ŕ trois. Multi-premiat la Veneţia, selectat la Sundance şi la Toronto. Cu o fotografie promiţătoare pe coperta DVD-ului - în ochii mei, pentru că nu conţinea nici un animăluţ numai bun de chinuit, în ochii altora, probabil, pentru că era o ilustrare bine concepută a titlului din română. Pentru aceştia din urmă, ghinion, nu care cumva să creadă că vor regăsi ceva din erotismul explicit al fotografiei în film.

Dar şi eu am avut o surpriză: lungmetrajul era tocmai despre "cei care nu cuvântă". Doar că aceştia erau personajele principale, cît se poate de umane: un el, Tae-suk (Jae Hee) şi o ea, Sun-hwa (Lee Seung-yeon). Pe ea măcar o auzi ţipînd şi spunînd o replică la final, el însă nu emite nici un sunet, singura dată când vorbeşte, la un interogatoriu al poliţiei, vezi doar detectivul repovestind conversaţia, dar nici un fragment din ea. Tae-suk trăieşte ocupînd casele celor plecaţi în vacanţă şi făcîndu-le mici servicii pentru ospitalitatea lor neintenţionată, Sun-hwa este nevasta abuzată a unui om bogat. Cînd el vede modul în care e maltratată, îi bate soţul cu mingi de golf şi o ia cu el, împărtăşind acelaşi lifestyle. Aici mă opresc cu povestirea, pentru că lungmetrajul are un schepsis anume: ca şi Mullholland Drive, are o cezură care desparte două bucăţi foarte diferite de film. Cea secundă te defamiliarizează total, pînă şi modul de filmare se metamorfozează. Dacă la început, camera stă mult timp pe macara şi se preferă unghiurile înalte, în a doua jumătate prin ea vezi ce vede personajul masculin, devenit acum imperceptibil. Senzaţia e cu atât mai stranie cu cât, în prima parte a filmului, camera menţinea o distanţă politicoasă faţă de el: abundau prim-planurile, dar fără detalii sau gros-planuri.

La început, poveste de dragoste combinată cu dramă; apoi, aproape thriller supranatural. Fireşte, filmului i s-a reproşat această inconsecvenţă, dar eu încă deliberez în chestiunea "defect sau calitate". Am făcut filmul să sune eteric şi delicat, dar nu e tocmai aşa. Există violenţă, care nu doar mocneşte în umbra personajelor, ci le urmăreşte constant ca un "accident" inextricabil de ei. "Delicat" e lungmetrajul în măsura în care un bisturiu poate fi o operă de artă. De altfel, s-a şi vorbit de el în termeni de "budism punk". Ei, acum citesc în cronica aceluiaşi film făcută de un englez că are de fapt trei acte, primul înfăţişîndu-l pe Tae-suk de unul singur, dar nu sunt de acord: primele două reprezintă un tot unitar.

Văd eu că acest film a reuşit să le livreze confuzia pe tavă criticilor anglo-saxoni de film, şi nu fără motiv. E extrem de deschis interpretării, şi astfel îţi oferă un hăţiş de semnificaţii. Puhoiul de coincidenţe seamănă a Lynch, delicateţea gesturilor protagoniştilor, a pantomimă, violenţa are ceva de farsă în modul de manifestare (principala armă rămâne un set de mingi de golf), iar continuarea relaţiei dintre cei doi e deopotrivă hipnotică şi imaterială. Probabil că această continuă evitare a etichetelor, utilizarea unei doze mici de situaţie stereotipă şi imediata ei modificare la 180 de grade, plus faptul că filmul ţi se strecoară sub piele, este ceea ce fascinează cel mai mult la Ménage ŕ trois. Iar eu mai am o "acuzaţie" de formulat, referitor la muzică. Faptul că e empatică şi extrem de nuanţată, arareori am văzut o oglindă sonoră atât de fidelă prestaţiei actoriceşti, face cel puţin jumătate de film.

A fost odată o piesă despre the Earl of Rochester, la fel de cunoscut ca poet şi ca bon viveur, în care John Malkovich juca rolul principal. De care s-a ataşat atît de mult, încît a vrut s-o vadă film, ceea ce i-a şi ieşit, sub forma unei producţii englezeşti. Rolul principal masculin i-a revenit însă lui Johnny Depp, cel feminin, Samanthei Morton, iar pentru sine Malkovich şi-a păstrat figura regală. Lungmetrajul e remarcabil sub un aspect cel puţin: dialogurile sunt extrem de fine şi erudite, dar scenariul în ansamblu are devălmăşia unei camere de adolescent.

Primele fac cinste spiritului rafinat al epocii Restauraţiei. Ultimul e incapabil să se concentreze şi se joacă într-un mod nepermis cu atenţia spectatorului: "Acum o ai, acum, nu". Posibil să creadă că o deţine momindu-l cu nuditate şi mult sex, dar neglijează stratul mijlociu al prăjiturii, menit să conecteze spiritul şi carnea. Altminteri, lucrurile nu îmi sunt foarte clare: dacă tot se mizează pe cît de decoltat e lungmetrajul, păi, de ce să nu se meargă pînă la capăt admiţîndu-se adevărul istoric, anume că protagonistul era bisexual. Un fapt oricum sugerat cît se poate de stîngaci. Imaginea Restauraţiei m-a dus cu gândul la un film (The Holy Grail) al celor de la Monty Python, ei ironizînd tendinţa existentă pe atunci de a portretiza orice perioadă de dinaintea secolului XIX ca fiind extrem de jegoasă şi de noroioasă. Ei, pe acest fundal, bietul Johnny are de cărat tot lungmetrajul în spate. Cu atît mai mult, cu cît se presupune că tu ştii cine e şi ce a făcut the Earl of Rochester şi de ce este apreciat atât de mult doar pentru cîteva replici. Pe scurt, pelicula repetă şi accentuează eroarea comisă în filmul biografic despre bietul de Sade. Dacă nu ştii ceva literatură engleză, Rochester pare doar un pornograf avant la lettre. Doar că măcar din lungmetrajul despre de Sade, mai afli ceva titluri, îl mai vezi chinuindu-se să scrie şi să îşi disemineze opera, pe cînd din cel despre poetul britanic nici cu atît nu te alegi. Îi vezi pe ceilalţi rugîndu-se de el să scrie, protagonistul nefiind prea tentat să o facă de unul singur, cu excepţia momentelor cînd e înamorat. Ca să nu mai spun că apare doar ca dramaturg şi că poezia sa pare redusă la versificări emise pe moment pentru plăcerea suveranului şi a anturajului său. Ceea ce ar produce furia oricărui anglofil, care cunoaşte valoarea greu de disputat a poemelor satirice şi a celor erotice, cînd şi cînd pornografice, compuse de Rochester. Asta în timp ce, apropo de dramaturgie, producţia lui s-a limitat la prologuri şi epiloguri, imitaţii şi adaptări. Dar măcar faima de satirist i-au lăsat-o în pace...

Ca să închei, a fost odată Mel Brooks. Care s-a gîndit că, din moment ce remake-urile abundă, merită să încerce şi el unul. Aşa că a refăcut un film de-al său din 1968, însă fără prea mult succes. Glitz-ul şi glam-ul tipic pentru Broadway apar din plin, iar actorii, în special Nathan Lane, Will Ferrell şi cei secundari, fac toţi banii. Dar aici se opresc meritele filmului, tocmai pentru că scenariul iniţial, împopoţonat cu cîteva numere de umor mai întunecat, nu se prea potriveşte updatării, mai ales la mîna unei regizoare debutante, pînă de curînd coreografă. Iar spectatorii nu mai au răbdare să urmărească un musical încrucişat cu slapstick comedy, tocmai pentru că acest gen a fost în ultima vreme absorbit şi consumat de comediile romantice.