M-a îndurerat foarte mult moartea (la 11 octombrie 2006) a Mirei Lupeanu, deşi într-un fel ea murise de câţiva ani, suferind de Alzheimer. Am avut norocul să o cunosc în vremurile ei bune, făcea o pereche armonioasă cu soţul ei, valorosul sinolog Constantin Lupeanu (probabil cel mai valoros din România). Urmându-l în misiunile lui diplomatice, a studiat la faţa locului cultura şi civilizaţia Chinei şi a publicat traduceri din literatura chineză clasică, modernă şi contemporană şi eseuri despre civilizaţia chineză. Când revenea în România, împreună cu Constantin Lupeanu, organiza întâlniri cu prietenii de aici (printre care eu şi soţia mea ne număram). Ne cucerea pe toţi cu inteligenţa ei strălucită, cu o erudiţie care ni se părea exotică şi cu frumuseţea ei rafinat-provocatoare. Ultima oară când ne-am văzut s-a uitat la mine ca la un necunoscut, mirată şi uşor visătoare. I-am repetat de câteva ori cine sunt, am evocat momente fericite petrecute cândva împreună, dar a fost în zadar. Nici propria ei carte de versuri, de puţin timp apărută, nu-i spunea nimic. O ţinea în mână ca pe un obiect oarecare. Mira Lupeanu (născută la 13 aprilie 1944) a fost, până acum câţiva ani, o poetă sensibilă, delicată, al cărei talent, ţinut sub control, cu o graţie asiatică, se dezlănţuia din când în când frenetic. Asumându-şi situarea culturală în lume (la interferenţa spiritului european cu cel oriental) şi având un înnăscut simţ al misterului existenţei, ea aluneca în reverii pe care şi le descria în cuvinte melodioase, trecând, pe un amplu registru stilistic, de la exuberanţa poemului de dragoste la gravitatea imnului. În istoria poeziei româneşti, opera ei poetică relativ întinsă (distribuită în opt volume, publicate pe parcursul a aproape trei decenii: Ipostaze, 1977, Zăpezi în toiul inimii, 1982, Călăuza luminii, 1984, Recoltă de zbor, 1986, Sub zodia Cărţii, 1996, Poeme din flori, acreditate de scrisori, 1997, Autobiografia timpului ce mi-a fost scris, 1998, Poeme din flori, 2004 ) încă n-are un loc stabilit. Dar îl merită şi îl va avea. Poeta nu obişnuia să-i curteze pe criticii literari. Era tentată, dimpotrivă, să-i persifleze. Reproduc (din masochism), ca exemplu, un fragment dintr-un caustic poem satiric, În umbra marilor poeţi: "În umbra marilor poeţi şi prozatori,/ Cresc ca bureţii criticii selecţi,/ Ca pe un fel de scoarţă cerebrală,/ Întoarsă din lăuntru în afară" etc. Versurile Mirei Lupeanu sunt în egală măsură document existenţial şi operă livrescă, ilustrând o asimilare integrală a culturii, o transformare a culturii în fapt de viaţă. Se pot identifica, în cuprinsul lor, irizaţii ale folclorului, ale basmelor lui Ion Creangă, ale poveştilor din O mie şi una de nopţi. Mitologia greacă se amestecă, în aceste versuri, cu mitologiile orientale. Se poate identifica, de asemenea, un eminescianism filtrat, o trăire a eminescianismului ca amintire. Considerându-se o succesoare a Cătălinei sau Cătălina însăşi, care este eternă şi supravieţuieşte în fiecare femeie, poeta se gândeşte cu nostalgie la momentul de iluminare dintr-un trecut îndepărtat şi îl reinterpretează: "A fost odată cum niciodată nu va mai fi,/ Să te redau ţie însuţi Luceafăr răsfrânt în oglinzi,/ Mâinile mele, ca umbra de rază pierdută de sfinţi,/ le-am înălţat cu mările lumii, din cer să le prinzi." (Peste vremi, Cătălina). Autoarea interpretează rolul Cătălinei şi în alte poeme. Toate se caracterizează printr-un erotism difuz: "Mi-am smuls cum poate n-a făcut nici o vestală/ Impunitatea mantiei de-azur, regală/ Şi-am azvârlit-o în oceane de răceală,/ Mai vulnerabilă în forma de-aer, goală." (Semnul focului); "Îmi sunt ochii de iad înverzit/ Şi mi-e gura de rană pe rai,/ Roşu-mi arde din noapte trezit/ Păr cuminte când tu nu-l priveai.// Te-amăgesc umăr negru şi alb,/ Ca prin mare spinarea de peşte,/ Din rotire-n rotire, mai slab,/ Nimfa trupului meu mă iveşte." (Dans cu phoenicşi). Este vorba, de fapt, de condiţia metafizică femeii. Un poem, Eea, rezumă memorabil întreaga exegeză a entităţii feminine: "De zece mii de ani eu sunt femeea/ Electra, Cleopatra, Salomeea,/ Dalila, Clitemnestra şi Medeea,/ Ulise-i fiul meu, iar Odiseea/ E viaţa Penelopei, epopeea/ Urzită de Homer pentru Eneea/ Să caute în Latium, Ideea/ feminităţii pure, Peripleea/ Enigmei mele, dulcea melopeea./ Iubiţii mei, n-oţi şti nicicând de Eea!/ Vechi cal troian păscând Casiopeea/ În pântec cu Elena, eu, femeea!/ Iubiţii mei înfrânţi, luptaţi cu Eea/ Şi fiţi pe rând Istoria, Eneea,/ Doar să rămână-aceeaşi Eea, Eea!" Versurile înregistrează frecvent dorinţa de viaţă, frenezia, răzvrătirea împotriva existenţei livreşti: "Rămân pe pământ/ Cu tine alături atâta cât sunt./ Azvârle hârtia s-o mistuie flăcări,/ Eu nu mai mă-ntorc/ În portretul-cuvânt!" (Portretul-cuvânt). Totuşi, ceea ce învinge de obicei este preferinţa pentru jocurile de transparenţe şi abstracţii - ca în poezia lui Nichita Stănescu: "Curge polenul florilor visate,/ Cu limbă îngheţată de tăceri,/ Din viscole zburate peste sate/ Mă-nvăluie un vânt cu iz de ieri" (Risipa); "Mi-e teamă că trăiesc prin cercuri propagate/ Ca-n spargerea oglinzii unei ape;/ Mă pierd din locul care sunt spre infinit/ Şi-mi înţeleg abisul în largul risipit." (Superbă;) "Lumină Grea de Mine:/ Mă rup în două părţi/ Şi cât trăiesc aştept regenerarea/ Prin una sau cealaltă." (Lumină grea) "Toţi ce-au căzut ca spicul al cules/ Sunt rodul altor vremi de înţeles/ În suflete mai groase sau subţiri,/ Într-un muzeu din ceara topită a lui ieri." (Demers). Poeta se dovedeşte în mod special receptivă la stranietatea lumii orientale . Ea enumeră, într-un poem, personajele terifiante imaginate de cei care au sculptat statui pentru templele budiste: "Iubire sub bronzuri de idoli duşmani,/.../ Acela-nvârteşte un om, într-o mână,/ Acesta priveşte cu trei ochi din lună/ Şi iată-l pe unul - ureche pe gât,/ Cel cu capul pe cap e spaimă de slut." (Pagoda norilor azurii). Aur şi argint, pietre preţioase, flori exotice, miresme grele, ameţitoare, de tămâie şi santal, fiinţe mitologice (dragonul, dar şi pasărea phoenix) populează universul ei poetic. Tigrul, animal inexistent în mitologia populară românească, apare aici firesc, ca un termen de comparaţie familiar: "E toamnă-n orhidee/ Cu ochi de tigru plâns" (Orhidee de toamnă). Imaginile inventate de poetă au o remarcabilă expresivitate. Ele ar putea fi folosite, ca material didactic, la o lecţie de poezie: "ţin, uite, în palme, bucuria ce-am fost,/ Rigidă, pasărea cerului, trup fără rost." (A murit o ciocârlie); "Şi parcă stam şi lunecam prin timp,/ De braţe de statui îmbrăţişată" (Stare de graţie); "Ucide o pasăre - oasele-s pline de vis,/ Înjunghie leul - sar leşuri de foame-ancestrală" (Curajul); "E gol ghiocul vieţii dezlegate/ De vuietul în care a trăit,/ Doar un strigoi al apelor sărate/ Îi dă târcoale, vânăt, pătimit." (Ghioc); "Eu nu te-am auzit chemându-mă,/ Eram la rugă-n inimă" (De mă chemai). Demnă de semnalat este şi intonaţia imnică: "De Sărbătoarea Primăverii ninge./ E semnul bun. Nămeţi topesc din cer,/ Sus aerul rarefiat se-ncinge,/ În mâini eterice sfiesc plăceri. /.../ Eu totuşi văd buricele cum crapă/ de scapără cleştare în scântei,/ Iar flăcările izbucnesc din apă,/ Ca lotuşii de inimă în zei." (Sărbătoarea primăverii). Mira Lupeanu trece cu uşurinţă de la o poezie domestică la una cosmică. Perspectiva se lărgeşte pe neaşteptate, până la a cuprinde vastitatea spaţiului celest. Atmosfera este una de măreţie calmă: "Vâsleşte Stea Polară-n slavă,/ În luntrea unui veac întors,/ Strălucitoare-n foc de lavă/ Arzând apus din fire tors." (Li Tai Pe). Dând dovadă de curaj artistic, poeta îşi imaginează la un moment dat un hoola-ho pcosmic: femeia face să se învârtă în jurul ei, prin mişcări ale şoldurilor, nu cercul care devenise o obsesie pentru americancele anilor '60, ci "cerul cu zodii": "Mama a-nvârtit pe mijloc/ Nouă luni cerul cu zodii,/ Steaua sorţii, la soroc,/ A căzut prin flori de rodii." (Cântec pentru o păpuşă). Volumul Autobiografia timpului ce mi-a fost scris aduce o schimbare surprinzătoare în poezia Mirei Lupeanu. Această poezie, bogată acum în epică şi portretistică, se constituie într-o epopee eroi-comică a vieţii unor membri ai familiei poetei şi a unor vecini ai lor, dintr-un cartier al Bucureştiului. Ca şi Marin Sorescu în La Lilieci, poeta priveşte cu umor lumea pierdută în timp a propriei ei copilării. Iat-o, adusă în prim-plan, pe "doamna învăţătoare Eleonora Popescu": "Purta pe cap turban turcesc nedezlipit întreaga zi,/ De parcă ţepeş, în piron, l-ar fi bătut adânc/ Din fruntea ei, în cerebel, să-i steie zi şi noapte neclintit,/ Cu ochii ei de bufniţă, citind, desăvârşit,/ spaima-n privirile/ Elevilor cu teme nefăcute, prinzându-i, în năvodu-i bine strâns,/ Pe toţi aceia daţi la fund şi numai buni de perpelit/ Traşi de urechi şi fripţi cu nota doi,/ Căzuţi pe frontul victimelor, fără a fi eroi." Viziunea adoptată este aceea a unui pictor naiv, cu menţiunea că poeta joacă naivitatea, dând dovadă în această ipostază de un desăvârşit bun-gust. "Tablourile" care se succed încântă prin coloristica plină de prospeţime, prin insolitul situaţiilor, prin combinaţia de luciditate şi duioşie cu care sunt tratate "personajele". Alex Ştef|nescu
