Nu cred că poate pune cineva la îndoială faptul că, în România, după 1989, breasla care a cunoscut dezvoltarea cea mai explozivă este cea a ziariştilor.
Evoluţia la care mă refer s-a manifestat în toate cele trei direcţii posibile: creşterea numerică, profesionalismul, dar şi, nota bene, eficienţa activităţii. Să le luăm pe rînd.
1. Înainte de decembrie 1989, în România apăreau trei ziare naţionale (România Liberă, Scînteia, Scînteia Tineretului) - astăzi sînt 26. Exista, de asemenea, cîte un cotidian judeţean - azi, puţine sînt capitalele de judeţ care nu au măcar două-trei ziare concurente. Apăreau, în acelaşi timp, cîteva zeci de reviste (majoritatea de cultură sau tip magazin) - în 2001 numărul acestora este de ordinul sutelor, iar varietatea lor nu suferă comparaţie: există publicaţii specializate pentru mai toate profesiunile, reviste de mondenităţi, altele dedicate sfaturilor practice, automobilismului, pescuitului, politicii, economiei, umorului, paranormalului, sexului etc. Înainte de revoluţie exista o televiziune naţională (cu două ore de program pe zi şi ceva mai multe în week-end) - astăzi avem de ales între 11 canale (la care se adaugă cele străine, transmise prin cablu) şi, în plus, există cîte un post local, sau chiar mai multe, în majoritatea judeţelor. În fine, pe vremuri existau trei programe radio, iar acum cele cinci ale Radiodifuziunii se află în concurenţă cu zeci de canale particulare, inclusiv unele religioase.
Această multiplicare spectaculoasă nu putea exista fără o creştere proporţională a numărului de ziarişti. Cu toate acestea, breasla presei nu are în rîndurile sale mai mult de 25.000-30.000 de oameni (o estimare mai precisă nu poate fi făcută cîtă vreme, din nefericire, toate asociaţiile profesionale există mai mult pe hîrtie şi sînt departe de-a reuni majoritatea jurnaliştilor; în acelaşi timp, deloc întîmplător, nu există un sindicat naţional al ziariştilor - dar despre asta vom mai vorbi). Explicaţia raportului surprinzător dintre numărul canalelor mass-media şi cel al lucrătorilor din domeniu rezidă în faptul că mare parte dintre ziarişti colaborează la două, trei sau mai multe dintre aceste canale.
2. La începutul anilor '90, presa a fost asaltată de tineri doritori să devină ziarişti. Legea cererii şi a ofertei a funcţionat mai natural decît în oricare alt domeniu: după o jumătate de secol de pustiu publicistic, punctat de doar cîteva oaze, românii vroiau cît mai multă presă. Vă amintiţi, desigur, că fiecare dintre noi cumpăra mai multe ziare simultan, citea revistele din scoarţă-n scoarţă şi, în restul timpului liber, stătea cu ochii în televizor, urmărind, de pildă, ore întregi de transmisie în direct din CPUN... Cererea era uriaşă şi oferta s-a adaptat imediat. Marile cotidiane, renăscute din cenuşa comunistă sau nou apărute, treceau de un milion de exemplare vîndute, iar cîteva săptămînale săreau de două-trei sute de mii de bucăţi vîndute. Oamenii care scriau aceste publicaţii veneau din orice direcţie: vechi ziarişit, convertiţi (mai bine ori mai rău) la democraţie; elevi de liceu, cu oarece talent la scris; studenţi la te miri ce facultăţi fără legătură directă cu presa; absolvenţi de Lingvistică, dar şi Politehnică, ASE, Geologie, Automatică, Matematică, orice; scriitori şi alţi oameni de cultură; specialişti într-un domeniu oarecare; n-au lipsit nici politicienii-ziarişti, nici securiştii-ziarişti. În condiţiile formidabilei presiuni a cererii, selecţia tuturor acestora nu era nici posibilă şi, la drept vorbind, nici necesară.
În timp, s-au întîmplat însă cîteva lucruri remarcabile. În primul rînd, o bună parte dintre aceşti ziarişti fără pregătire teoretică (mă refer la toţi, căci, să ne înţelegem, cu rare excepţii, nici foştii semnatari ai reportajelor de şantier din Scînteia nu aveau tangenţe cu ceea ce este azi presa românească, cu atît mai puţin cu ceea ce este ziaristica occidentală) au învăţat din mers, au mai citit o lucrare de specialitate, au mai tras cu ochiul prin publicaţiile străine şi au devenit jurnalişti adevăraţi. În al doilea rînd, mulţi dintre cei tineri s-au apucat - cu mari eforturi financiare - să urmeze o facultate de profil şi ţin să afirm că în majoriatatea acestora se face presă pe bune. În al treilea rînd, pe măsură ce cititorii şi-au pierdut din curiozitatea febrilă a primilor ani postdecembrişti, dar, vai, şi din puterea de cumpărare, tirajele şi audienţele au scăzut dramatic, au dispărut sute de publicaţii, iar concurenţa a devenit feroce, astfel încît, inevitabil, toate redacţiile au început să opereze selecţii severe. Dacă veţi avea curiozitatea (şi timpul, fireşte) să răsfoiţi ziarele din 1990, veţi observa că trei sferturi dintre semnatarii de atunci ai articolelor nu mai pot fi găsiţi azi nicăieri în presă (nu-i mai puţin adevărat că o parte dintre ei au ieşti de bunăvoie din sistem - dar şi despre asta vom mai vorbi).
3. Chiar dacă ar putea părea un fel de orgolios patriotism de breaslă, nu ezit să susţin că, în România postdecembristă, ziariştii sînt cei care au obţinut cele mai remarcabile rezultate ca urmare directă a eforturilor lor. Chiar dacă se plîng mereu ,,Cîinii latră, caravana trece", ceea ce este deseori adevărat, foarte multe dintre demersurile lor au determinat schimbări semnificative şi au stopat abuzuri sau chiar crime. Atrag atenţia că trebuie contorizate aici nu doar cazurile în care autorităţile şi-au schimbat oficial deciziile ca urmare a unor articole de presă, ci şi acelea, numeroase, în care o măgărie nu s-a mai întîmplat pentru că fusese dezvăluită la timp. În asemenea situaţii, cititorii sînt tentaţi să spună ,,Uite, ziceau că-l pun ambasador pe idiotul ăla, dar n-a fost adevărat", fără să aibă de unde şti că respectiva numire chiar era plănuită, dar s-a renunţat la ea din cauza scandalului stîrnit de presă.
Ce ocupaţii sau profesiuni ar putea concura randamentul presei? Poate politicienii?... Sau economiştii?... Siderurgiştii? Minerii?... Poate arhitecţii şi constructorii - dar mai mult în materie de vile... Nu vreau să minimalizez eforturile nici unei categorii profesionale, ştiu foarte bine cu ce situaţii penibile se confruntă medicii, profesorii sau - cu unele excepţii - chiar poliţiştii. Dar, pe ansamblu, randamentul presei este superior celui din oricare altă profesie.
Faţa nevăzută a presei
Ziaristica este una dintre meseriile cele mai aprig supuse sistemului ,,la vedere". Un manager are cîteva zeci de parteneri de afaceri, un actor are cîteva sute de spectatori, un medic are, uneori, cîteva mii de pacienţi, dar un editorialist are zeci de mii de cititori, iar un moderator sau un crainic TV vorbeşte în faţa a milioane de oameni.
În aceste condiţii, în mod inevitabil (cel puţin în România), ultimul cititor/telespectator ştie exact cum nu se scrie un editorial şi cum nu se prezintă o emisiune. El vînează - amuzat, nervos sau chiar scîrbit - bîlbele, formulările nefericite, eventualele ezitări gramaticale şi, mai ales, ceea ce el consideră a fi erori de informare. Este indignat de faptul că arbitrul n-a văzut un ofsaid, deşi n-a coborît niciodată pe gazonul unui stadion ca să constate care este vizibilitatea de la firul ierbii, în timp real.
Pe de altă parte, tot ca la fotbal, privitorul este sincer convins că ştie ,,cum se face", mai mult - i se pare o bagatelă, de aceea este necruţător cu ratările.
Realitatea este puţin alta. Nu voi lua în nici un fel apărarea ziariştilor care comit dezacorduri lingvistice, care nu au proprietatea termenilor folosiţi, care vorbesc frangleza, care încalcă deontologia profesională sau care, pur şi simplu, sînt proşti. Dar cred că, după 12 ani de presă liberă (un fel de al 12-lea ceas, dacă vreţi), a venit vremea ca beneficiarii presei să afle despre aceasta cîteva detalii pe care mă îndoiesc că le cunosc.
Cine este ziarist?
Nu putem vorbi despre ziarişti fără a stabili mai întîi despre cine se poate spune că are această meserie. La prima vedere, jurnalist ar fi orice persoană care scrie, regulat sau ocazional, într-o publicaţie (respectiv are materiale publicistice la radio ori TV). Lucrurile sunt puţin mai complicate. Nu cred că pot fi consideraţi ziarişti specialiştii din diverse domenii care asigură rubrici medicale, ştiinţifice, de sfaturi practice, de astrologie etc. În acelaşi timp, cred că doar la limită îi putem considera ziarişti pe cei care nu fac altceva decît să-şi dea cu părerea asupra unor subiecte (politice, în special, dar şi culturale), oricît de competenţi ar fi în această întreprindere. Cred, aşadar, că ziarist este cel care, măcar o perioadă din activitatea lui, a realizat materiale subsumate cel puţin unuia dintre genurile publicistice propriu-zise: reportaj, anchetă, interviu, ştiri. Mă grăbesc să precizez că această încadrare nu suferă de partis-pris, mai exact nu încearcă să tragă o linie între generaţii. Chiar dacă o bună parte dintre cititori nu ştiu asta, în marea lor majoritate editorialiştii şi conducătorii de azi ai publicaţiilor au practicat mai toate aceste genuri (mai bine sau mai rău, fireşte).
Cum ajungi ziarist?
În România postdecembristă, 90% dintre ziarişti au ajuns să practice această meserie datorită relaţiilor personale. Această afirmaţie, aparent dură, nu minimalizează cu nimic meritul talentelor (acolo unde acestea există).
Dar trăim în România şi, în ziaristică la fel ca în oricare alt domeniu, valoarea singură nu este suficientă. Absolvirea unei facultăţi de profil este un atu, calităţile profesionale sunt foarte importante, dar relaţia este suverană, fără ea nu ajungi nicăieri. Relaţia nu înseamnă neapărat rudenie sau interes meschin. În destule cazuri, relaţia este dată chiar de apreciere: cineva cu influenţă a ajuns cumva să-ţi cunoască talentele şi te recomandă conducerii unui canal mass-media. Sunt rarisime cazurile celor care au devenit jurnalişti pur şi simplu propunând materiale (bune) unei publicaţii. Cît despre concursuri de angajare, să fim serioşi: sînt rare şi fictive.
Cum îţi găseşti de lucru?
Faptul că ai ajuns să publici, că eşti angajat undeva, nu înseamnă cîtuşi de puţin că ai un loc de muncă asigurat. În primul rînd, zilnic dispar publicaţii, chiar posturi de radio şi TV. În al doilea rînd, presa este mai tot timpul în pragul falimentului, astfel încît reducerile de posturi se operează cînd cu gîndul nu gîndeşti. În atare situaţii, în principiu contează cît de bun eşti - dar ce se întîmplă dacă redacţia trebuie să dea afară zece oameni şi nu are decît doi-trei de valoare îndoielnică? În al treilea rînd, crizele financiare nu se manifestă doar prin disponibilizări: salariile pot stagna ani de-a rîndul, în ciuda inflaţiei galopante, sau pot chiar să scadă, te poţi trezi fără bani de diurnă, benzină, materiale consumabile, abonament telefonic etc. Cum să-ţi faci meseria de ziarist dacă trebuie să contorizezi minutele vorbite cu sursele şi nu prea ai bani de deplasări? Nu în ultimul rînd, uneori publicaţia/postul supravieţuieşte doar cu preţul unei sărăcii jenante a produsului finit. În aceste condiţii, ziariştii care se respectă cît de cît se văd obligaţi să plece la mai bine. Dar unde şi cum? Mai bine se găseşte oricînd, dar cum ajungi acolo? Prin numele pe care ţi l-ai făcut cu trudă, prin valoarea ta? Rareori. Cel mai adesea tot prin relaţii, iar uneori, vai, chiar cu preţul renunţării la obiectivitate, căci sînt locuri unde eşti plătit cu condiţia să scrii despre anumite subiecte şi într-un anumit fel.
Rezultatul este incredibila fojgăială interredacţională a majorităţii ziariştilor. Puţini sînt cei care au rămas mai mult de doi-trei ani într-un loc. Majoritatea celor care lucrează de la începutul anilor '90 au trecut deja prin cinci-şase locuri de muncă, sau chiar mai multe. Destui sînt cei care, în ciuda profesionalismului şi chiar a pregătirii de specialitate, şomează luni şi chiar ani de-a rîndul, eventual colaborînd sporadic ici-colo. În fine, există mulţi ziarişti care, sătui de cumplita instabilitate ori nemaiputînd să suporte nesiguranţa zilei de mîine, au părăsit cu totul presa.
Efectele acestei situaţii sînt greu de supraestimat:
1. Pentru ziarist, în afară de instabilitate, se pune problema unei cascade de adaptări urgente la alt tip de a face presă (căci sîntem departe de o concepţie unitară), la alt tip de disciplină, la alte condiţii de lucru, la alte structuri redacţionale, la alte pretenţii, la alte tipuri de publicaţii, la alte categorii de subiecte, la alte genuri publicistice. Privit din afară, ar putea fi şi un avantaj: multi-specializarea. Vă asigur că nu e nici o fericire. În plus, e o utopie: un ziarist foarte bun este un ziarist foarte specializat.
2. Pentru redacţii, este catastrofal să nu ai o echipă constantă, omogenă, cu legături sudate în timp. Un om nou nu înseamnă doar efortul lui de adaptare, ci şi al colectivului.
3. Pentru presă, în ansamblu, se desenează o imagine de bulibăşeală şi neseriozitate.
4. Pentru cititori efectul este de confuzie, mai ales atunci cînd criticul acerb de ieri al PSD, să zicem, devine peste noapte, la altă publicaţie, apărătorul ferm al aceluiaşi partid...
Cum eşti plătit?
Veniturile ziariştilor sînt subiectul unora dintre cele mai absurde legende. Există cîteva vedete (TV, în special) plătite cu salarii fabuloase pentru un doctor sau inginer, însă ridicole pentru un fotbalist. În acelaşi timp, însă, aceste vedete, ca şi fotbaliştii de vîrf, nu-şi mai aparţin aproape deloc, ele fiind cumpărate cu totul. Florin Călinescu a fost, cred, singurul care a făcut ceea ce a vrut cu imaginea şi cu emisiunile lui (rămîne de văzut ce va face în noua postură). Oricum, şi el, ca şi celelalte vedete, a muncit pe brînci, zi-lumină, pentru banii cîştigaţi.
Există, de asemenea, salarii mari plătite, cîteva luni, pentru proiecte care ulterior eşuează la scurt timp după lansare (cel mai cunoscut caz este cel al ziarului ,,Ultimul cuvînt"). Oamenii se bucură, încasează banii, dacă sînt chibzuiţi pun ceva de-o parte, apoi se trezesc pe drumuri. Explicaţia acestor situaţii este, de cele mai multe ori, legată de spălările de bani ale patronilor respectivi.
Există, în fine, cîteva redacţii care plătesc salarii decente pe termen mediu sau chiar lung - fără a putea asigura, în schimb, stabilitatea locului de muncă al fiecăruia, ori măcar a oamenilor de certă valoare.
Covîrşitoarea majoritate a ziariştilor români au fost şi sînt plătiţi la nivelul salariului mediu pe economie, sau chiar sub acesta. Există, în presă, şi salarii sub un milion de lei pe lună. Şi mai există muncă gratuită, în cadrul aşa-zisului sistem al angajării de probă: munceşti o lună sau mai multe, nu iei nici un ban, eşti fericit că publici, crezi că ţi-ai găsit un loc, apoi ţi se spune că ,,nu corespunzi" şi sînt luaţi alţi ziarişti ,,de probă". Ai pierdut degeaba un timp preţios nu numai pentru posibilele alte căutări, ci şi în ceea ce priveşte vechimea.
Ce pensie vei avea?
Au trecut doar 12 ani de presă liberă şi majoritatea ziariştilor, tineri fiind, nu se gîndesc la viitorul pe termen lung. Dacă s-ar gîndi, ar face orice altceva în afară de presă, căci cei mai mulţi dintre ei vor avea pensii din care nu vor putea plăti nici întreţinerea.
Va fi aşa pentru că:
1. Unii patroni nu au plătit către stat cotele aferente ajutorului de şomaj, asigurărilor sociale şi pensiei suplimentare - deşi le-au reţinut pe statele de plată. Este, de pildă, cazul revistei Zig-Zag din anii 1992-1995 (poate şi înainte; în cartea mea de muncă o ştampilă frumoasă stipulează ,,Această perioadă nu contează la vechime"; Camera de Muncă ne-a sugerat să dăm patronul în judecată, individual).
2. O bună parte dintre ziarişti lucrează fără contract de muncă, motiv pentru care - aţi observat? - munca la negru este un subiect rar atacat de presă şi doar cu multe precauţii. Veniturile respective, mari sau mici, nu vor fi luate în calcul la pensie, nici la un eventual ajutor de şomaj.
Vă puteţi întreba de ce acceptă ziariştii această situaţie. Simplu: pentru că nu au de ales. Cui nu-i convine, e liber. Iar oficialităţile nu se înghesuie să protejeze o categorie profesională care le dă bătăi de cap.
Cui te poţi plînge?
Nimănui. Personalul din televiziunea şi radioul de stat a reuşit să-şi construiască sindicate puternice, care le apără interesele. În restul presei nu există sindicate, din acelaşi motiv ca şi în cazul sistemului de salarizare: cine are pretenţii la sindicat este liber să-l facă în altă parte.
Nu te poţi plînge statului, care ridică din umeri, şi nici măcar opiniei publice, pentru că-ţi pierzi locul de muncă. Puţinele gesturi disperate care au existat în presă s-au terminat cu eliminarea ,,revoluţionarilor".
Cum ai acces la informaţii?
Identificarea unui subiect interesant, planul de abordare a acestuia şi, la capătul celălalt al procesului publicistic, felul în care este scris, ilustrat, paginat - toate acestea se află în responsabilitatea firească a redactorilor şi redacţiilor, măsurînd competenţa acestora. În schimb, accesul la informaţii este o problemă de noroc, tupeu şi relaţii personale, într-un stat în care majoritatea instituţiilor şi firmelor sînt adevărate ,,cutii negre". Regula jurnalistică de a verifica din trei surse o informaţie rămîne, la 12 ani după intrarea în democraţie, o dulce utopie. În realitatea mioritică este o performanţă dacă găseşti măcar o sursă. E foarte frumos să te uiţi la un film despre Watergate şi să zici: ,,Uite ce ziarişti au ăştia!" Fireşte că, pentru orice anchetă, prima sursă poate fi şi de regulă este, oriunde în lume, una anonimă, pe care trebuie să fii tu în stare s-o faci să vorbească şi pe care n-o vei putea cita niciodată. Dar, în lumea civilizată, odată ce ştii ce se întîmplă, instituţiile statului şi chiar firmele private sînt obligate să-ţi răspundă la întrebări (fie şi prin ,,No comment", care tot înseamnă ceva) şi să-ţi pună la dispoziţie datele cu caracter public. Or, în România acest lucru nu se întâmplă. Mai mult, dacă n-ai grijă să ai reportofonul la tine atunci cînd iei o declaraţie de la un oficial te poţi trezi ulterior că acesta va minţi fără să clipească, afirmînd că n-a zis ce-a zis sau chair că nici n-a stat de vorbă cu tine. Şi asta chiar dacă el te-a chemat să-ţi dezvăluie ceva! Ziariştii români rutinaţi au o listă de indivizi (procurori, de pildă) care, din cînd în cînd, aruncă nada unor scandaluri, pentru ca după aceea să ridice din umeri: ,,Nu ştiu de unde a apărut chestia asta".
Covîrşitoarea majoritate a ,,dumelor" de presă (informaţii publicate, dar care nu se verifică) provin din declaraţii ferme, renegate ulterior, şi, aşa cum spuneam, din situaţii în care apariţia în presă a unui caz a provocat modificarea pe şest a situaţiei semnalate.
Nu ucideţi mesagerul!
În condiţiile de mai sus, care constituie doar o spicuire din problemele cu care se confruntă ziariştii, cred că performanţele presei româneşti sînt cu adevărat remarcabile şi nu avem a ne ruşina de comparaţia cu colegii din oricare parte a lumii.
Pe de altă parte, mi se pare ridicolă nemulţumirea clasei politice (dar şi a unei părţi din populaţie), care se plînge că presa oferă un tablou sumbru al societăţii, afectînd imaginea României în străinătate, respectiv moralul populaţiei. Presa este menită să prezinte lucrurile ieşite din comun, ne-banale, fie ele negative sau pozitive, şi nu este vina ziariştilor că primele predomină în România. De altfel, presa n-a ocolit nici un eveniment pozitiv, atîtea cîte au fost acestea, majoritatea în cultură, sport şi divertisment (mai rar în economie, politică sau social...) Nu-i înjuraţi pe ziarişti dacă arată realitatea aşa cum este.
