Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cultură:
„A fi român” de Alexandru Niculescu


La sfîrşitul lunii aprilie din acest an, într-o selectă reuniune culturală, a avut loc o interesantă dezbatere pe tema �ce înseamnă a fi român?�, formulată cu zeci de ani în urmă de Emil Cioran, în primul rînd, în Schimbarea la faţă a României (ediţia definitivă, Humanitas 1990), dar şi în ulterioare împrejurări (să le numim pariziene).

Fără îndoială întrebarea aducea aminte de celebra comment peut-on ętre Persan? a lui Montesquieu � dar, după cum arăta mai de mult Matei Călinescu, într-un articol-epistolă publicat în pe nedrept uitata revistă Agora (editată de Dorin Tudoran), VI (1993); deosebirea dintre cele două căutări interogative este evidentă: de o parte, o �neliniştitoare şi obsesivă� punere în problemă a �neantului valah�, pe de altă parte �frivol-aroganta interogaţie� a unui hexagonal parizian scriitor precum Montesquieu, enunţată în 1721. Distanţele, circumstanţiale, sînt mari: punctele de unire sînt însă aceleaşi: Occidentul (francez) şi �mesianismul� marilor culturi.în discuţia în care se analiza acest aspect al �existenţei româneşti� a rămas descoperit conceptul însuşi: Român. Altfel spus, se simţea lipsa unei definiţii semantice clare a acestei identităţi în istoria culturii noastre.

Să ne dăm osteneala unor completări filologice care ar fi putut servi dezbaterilor ideilor lui Cioran. în această direcţie s-au îndreptat mai mulţi cercetători şi oameni de cultură, filologi, istorici, sociologi români şi străini � ale căror lucrări nu ar trebui uitate, nici ignorate. Este îndeajuns a menţiona aici unele nume importante, Petre Cancel, E. Gamillscheg, Radu Rosetti, Iorgu Iordan şi, mai ales, Vasile Arvinte 1983 (despre care a scris chiar în paginile României literare, Th. Hristea, în 1984, nr. 4, p. 19-20). Problema este mult mai complicată decît apare ea în concepţia eminentului nostru filosof, care se afla în capitala Franţei, pe înălţimile unei culturi europene moderne, fără egal şi care opera cu termenul-concept Român în accepţia şi situaţia geo-politică modernă.

Dar român (rumân) are în urma lui � ca termen � o întreagă istorie socială şi culturală - care este, bineînţeles, şi istoria ţărilor româneşti. Sensuri, conotaţii, echivalenţe sinonimice legate de specificul romanităţii noastre au marcat evoluţia şi utilizarea - în spaţiu şi în timp � a termenului. Nu sîntem siguri că Emil Cioran le-a cunoscut.

Mai întîi trebuie subliniat faptul că român (rumân) � existent, probabil, în limba vorbită de comunităţile românofone � nu apare atestat în texte decît în... sec. XV. Slavistul Gh. Mihăilă, în Dicţionarul limbii române vechi (Bucureşti, 1974, p. 149), îl atestă, în construcţia Bodea Românul (alături de alt Bodea Sîrbul) într-un document din Transilvania. Este o poreclă sau are o semnificaţie etnică precisă? întrebarea nu este fără rost: în aceleaşi texte, din aceleaşi secole, locuitorii ţării noastre erau menţionaţi în documente ca Moldoveni, Braşoveni, Făgărăşeni, Secui, Tătari sau Sîrbi - în referinţe strict regionale sau comunitare.

Cam în aceeaşi vreme, documentele în limba latină din cancelariile maghiare, înregistrează, pentru Români, denumiri precum Olachi, Alachi, Valachi, Valaschi, Blaci, care sînt transpunerea în maghiară a termenului vlah (cel general cunoscut pentru etnia �valahă� � id. est românofonă - din sudul şi din nordul Dunării).

O menţiune însă atrage atenţia. Papa Clement VI (1342-1352), care trimiţînd o epistolă destinată unor conducători români � prin intermediul regelui Ludovic (Lajos) al Maghiarilor - îi denumeşte pe români Olachi Romani (1345). Vaticanul dovedeşte astfel că avea cunoştinţă de auto-denumirea Românilor, dacă nu şi de originea lor (ceea ce nu-i de mirare: Papa Innocentius III � 1198-1216 � scria în aceiaşi termeni lui Ioniţă Caloian, �ţarul� româno-bulgar din sudul Dunării). Termenii Olachi Romani reprezentau deci o încercare de captatio benevolentie, pentru a-i atrage pe Români la catolicism � dar şi o dovadă a sensibilităţii lor pentru originile lor istorice romane.

Este interesant de constatat că - după cum rezultă din aceste prime atestări, termenul român se găseşte mai întîi în Transilvania, într-o ambianţă multi-etnică, probabil ca o auto-denumire a comunităţilor românofone. Un termen utilizat în interiorul familiei, al �neamului�, al obştei � care transpărea foarte rar în textele oficiale juridico-administrative.

Situaţia se continuă şi în sec. XVI. şi în acest secol atestările termenului-concept de care ne ocupăm sînt puţin numeroase � şi, tot ca pînă atunci, provenite din Transilvania. Conform unui Indice lexical paralel alcătuit de Florica Dumitrescu şi colaboratorii săi, român (rumân) apar în Tetraevangheliarul şi în Psaltirea lui Coresi cîte o singură dată, iar în Palia de la Orăştie de 8 ori (Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti, 1983, p. 215). De notat însă că, în cazul textelor lui Coresi, termenul apare la pers. 1 plural (să înveţe rumânii cine-s creştini � Coresi, Tetraevangheliar, Epilog; numai noi, Rumânii, n-avurăm � Coresi, Psaltirea, ap. DLR s.v. român); tot astfel şi în Palia de la Orăştie: numai noi, Românii, pre limbă nu avem (10/13): folosirea termenului pare a fi tot transilvănean-internă, înăuntrul comunităţii. Românii îşi spuneau lor înşişi români!

Începînd din sec. XVII termenul se obiectivează - dar rămîne folosit, după datele de care dispunem, mai ales în Trasnilvania. în Noul Testament de la Bălgrad (1684) este vorba de vina celuia ce-au răsfirat Rumânii printr-alte ţări. Mai semnificative sînt însă menţiunile termenului român (rumân) care provin din celelalte zone, ultra-carpatice, româneşti. Miron Costin, în binecunoscuta lucrare De neamul Moldovenilor, în �predoslovie�, vorbeşte despre �lăcuitorii ţărîi noastre, Moldovei şi }ărîi Munteneşti şi Românii din ţărîle ungureşti� � sau despre neamul �moldovenescu şi muntenescu şi cîţi sînt şi în ţările ungureşti cu acest nume, Români�, ca şi cum cronicarul moldovean ar face o (oarecare?) distincţie între Moldoveni, Munteni şi... Românii din Ardeal (= Ţara Ungurească). Stolnicul Constantin Cantacuzino scrie şi el de Vlahi adică de Rumâni - în Muntenia.

În cronograful lui Moxa se afirmă originea romană a românilor, substituind pe români romanilor (Mareş, SCL 1/1972, p. 67) şi Dimitrie Cantemir vorbeşte, uneori, în Hronicul vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor despre Români şi }ara Românească - în contexte care merită a fi examinate cu mai multă atenţie. Mai întîi pentru că nu o singură dată confundă pe Români cu Romani (cf. pe romanii din Dacia sub numele Vlahilor îi cunosc; neamul Românilor de la Italia); în alte părţi însă sînt distincte: Românii ceşti de astădzi în Dachia sînt tot aceiia Romanii pre cari Ulpie Traian i-au adus (p. 912). Şi mai bizare sînt construcţiile din titlul lucrării Hronicon a toată }ara Româniască (care, apoi, s-a împărţit în Moldova, Muntenia şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian împăratul Râmului a se vedea excelentele ediţii ale Stelei Toma (2000 şi 2003). Dar ce sens poate avea termenul în discuţie în contextul întîi s-au aşedzut Românii în }ara Maramurăşului; nici aceasta au fost pricină ieşirii lor de la Rîm (ed. Stela Toma, 2003, p. 1411)? Sau: o samă de Români s-au tras spre }ara Ardealului, iar o samă au rămas tot pre locurile şi moşiile lor, neclătiţi (cartea X, p. 142o)? Romani sau Români? în sec. XVII-XVIII, Român nu avea, deci, în texte, o utilizare definitiv generalizată, comună.

În acelaşi timp apare însă şi adjectivul rumânesc (românesc). îl întîlnim la Coresi, în Tetraevangheliar (o dată) şi în Palia de la Orăştie (deci în sec. XVI), dar apare în sec. XVII, şi în Moldova şi }ara Românească. Adjectivul se găseşte în construcţii precum limba rumânească (Coresi, Palia), dar, dincoace de munţi, îl întîlnim şi cu sens personal: domnul rumânesc (Moxa), logofătul rumânesc (Muntenia: Istoria }ării Rumâneşti), crai sîrbesc (Cantemir) - în care se poate întrezări originea slavonă (deci, cultă) a utilizării adjectivale-personale. Ulterior, începînd din sec. XVIII, românesc începe să fie construit exclusiv cu nume non-personale (mitropoliei celei româneşti � Şincai) sau în construcţiile neutre seminţia rumânească (Dosoftei), neamul rumânesc (Cheia învăţăturii) etc.

A fi rumân (român) devine o identitate etnică care-şi atribuie o specificitate proprie: cea românească.

Cu atît mai mult este considerat caracteristic acest adjectiv încît Mitropolitul Varlaam, în 1642, îşi permite să intituleze culegerea de predici (Cazania) tipărită la Iaşi (şi adresată, cu intenţia vădită de a fi difuzată în Transilvania care se afla sub influenţa Reformei calvine, către toată seminţia românească) Carte românească de învăţătură. Cu alte cuvinte, românesc este, semantic, echivalent cu creştin ortodox!

La identitatea etică se adăuga cea religioasă! A fi român devenea sinonim cu a fi creştin ortodox...

Dar caracteristica semantică cea mai însemnată a termenului român este evoluţia lui socială. Român a luat, începînd din sec. XVIII, sensul �şerb� (lat. servus); în Transilvania, �iobag�, în Moldova, �vecin�. Altfel spus, �ţăran sărac, fără pămînt, care lucra pe pămîntul altora, al celor bogaţi� (derivate: rumânie �stare socială de şerb, sărăcie�, a (se) rumâni �a decădea în sărăcie, a-şi pierde pămîntul�).

Asupra acestui fenomen s-a scris o întreagă literatură istorică şi socială (a se vedea bibliografia la Adolf Armbruster, 1977, p. 143, V. Arvinte, 1983, p. 123). Accepţia socială a termeneului este în general considerată a fi străveche: de pe vremea cînd populaţii alogene se instalau pe pămîntul celor autohtoni, îi făceau dependenţi economic şi îi obligau să muncească terenurile cucerite de cei nou-veniţi. în speţă, la noi, ar fi putut să se comporte astfel numai Slavii: deveniţi stăpîni ai pămînturilor îi obligau pe �rumâni� să le lucreze. Ei, Slavii înşişi, îi numeau astfel. Cu timpul, instituţia rumâniei s-a generalizat: ţăranul din ţările româneşti (mai ales în Moldo-Valahia) aşezat pe pămîntul unui proprietar (ulterior, boieri) era obligat să slujească şi să fie în dependenţa acestuia. Adică să fie... �rumân�, un �paysan asservi�. (De notat: forma feminină nu există!) Mihai VIteazul face din acest ţăran un adscriptus gelbae: îl leagă de pămîntul pe care îl lucrează (tăcmăjenie); abia în 1746, domnul fanariot Constantin Mavrocordat reformează raporturile ţăranilor fără pămînt cu proprietarii boieri.

Sensul acesta, umilitor, evoluează cu timpul către genericul �ţăran, sătean�. în literatura noastră, D. Bolintineanu vorbea de... �rumâni cu avere�, iar Zaharia Stancu despre �rumân înalt, cu umerii laţi�. S-ar părea că acest Rumân se opunea lui boier. Eminescu însuşi vorbea de biet Român, săracul. Sensul etnic capătă alt sens social. De aceea, în societatea noastră rurală, s-a putut crea expresia Românu� (Rumânu�) meu �soţul meu�, în vorbirea unei femei �de la ţară� (este deosebit de interesant de remarcat că nici acest sens social nu posedă formă de feminin!).

Rămîne totuşi deschisă o întrebare. Cum au reuşit aceşti Români (Rumâni) � circumscrişi în ruralitatea lor, închişi în tradiţie, în religia ortodoxă şi supuşi unor opresiuni feudale orientale � să-şi facă simţită prezenţa, începînd din sec. XIX, în Europa latino-romanică a Occidentului. Un romanist italian, Leo S. Olshki, prin 1935, se arăta surprins de faptul că �un popor care nu cunoaşte, în rădăcinile sale spirituale, pe Virgiliu şi pe Seneca, din al cărui creştinism lipsesc Sf. Augustin şi Părintele Bisericii� a putut să-şi găsească un �fecund contact� cu Europa Occidentală, tîrziu, în epoca liberalismului. Acest popor de Români (Rumâni) a evoluat în 200-300 de ani tot atît cît s-au dezvoltat celelalte popoare romanice în 700-800 de ani! Dacă ne gîndim că, în 1683, Dosoftei compunea Psaltirea în versuri, iar în 1883 apărea prima ediţie a poeziilor lui Mihail Eminescu � şi mai departe, în sec. XX apăreau în Europa Tristan Tzara şi avangarda, Mircea Eliade, Eugčne Ionesco şi însuşi Emil Cioran (pentru a nu vorbi de alţi însemnaţi oameni de litere şi de ştiinţă cu realizări în Occident) - înţelegem că această �devenire românească� nu merita întrebarea Doamne, ce vom fi făcut o mie de ani? şi nici oprobiul �ne-am tîrît în istorie� � aşa cum se pronunţa cu prea multă şi nedreaptă severitate, Emil Cioran, compatriotul nostru şi al Franţei.

Pentru că, spre deosebire de �Persanii� lui Montesquieu care au refuzat Occidentul spre a-şi păstra integral alteritatea, Românii şi-au creat, sărind peste etapele istorice, o �convergenţă şi corespondenţă intimă� cu �devenirea lumii occidentale�. Cultura lor bizantină nu a fost cîtuşi de puţin �un văl negru, un �doliu sinistru � al �mizeriei naţionale�.

Dimpotrivă a fi român a însemnat, în timpurile moderne, o creatoare îngemănare de valori, ale Orientului şi ale Occidentului, în fiinţa şi mentalitatea aceluiaşi popor.

Poate că de la astfel de consideraţii ar fi trebuit să înceapă (sau să sfîrşească) reexaminarea ideilor lui Emil Cioran despre individualitatea românească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara