Pătruns pînă la prăsele-n zbuciumul căutării unei posibilităţi de a-i găsi un post Tamarei Nikolaevna, sufletul meu nu mai zburdă printre citate, ci se răsuceşte nervos în carnea cea de toate clipele a umilinţei şi eşecului. Preţioasă frază, banal sens: n-am reuşit nimic pînă acum. Doar că iau tranchilizante mai multe. Şi ce n-aş da să mă plimb printre "personaje", nu pritnre oameni!


*
Citesc cartea despre Labiş cu picătura. Parcă mi-aş turna elixirul încrederii, c-o pipetă exactă, în inimă. Pagini strălucite, tămăduitoare, care mă fac să-mi ridic, uneori, fruntea şi să-mi spun, orice s-ar întîmpla, poate că voi fi un an doi, poet. A fi poet. Cît de mult am visat. Ce mult m-am urît şi m-am iubit pentru asta.

*
M-a cuprins deodată frica: oare nu cumva Dulapul meu nu a ajuns la dumneavoastră? Am trimis extrem de puţine cărţi, cred că zece. Singur Mugur mi-a confirmat primirea. Lui Dinescu vreau să i-o dau în mînă, cutia lui poştală n-are uşiţă, iar la redacţia aceea nu-mi vine deloc s-o expediez. Alte zece cărţi le-am împrăştiat cu ocazia a fel de fel de situaţii legate de Tamara Nikolaevna. Am mai rămas cu zece! Şi nu-mi vine deloc să mă mai despart de ele pînă ce nu văd că intră Dulapul în librăriile ieşene. O, aş vrea să am o mie şi să le împart, în lumina asta albă, la toate femeile din Iaşi, pe stradă.

*
Am citit puţin din cartea despre Labiş, abia 55 de pagini, pe apucate, dimineaţa, înainte de-a porni în circutiul zilnic de vizite necesare, dar ineficace, Tamarei Nikolaevna. Dar cu cîtă patimă am absorbit literele, cuvintele, frazele ce însetat! Şi-mi vine mereu să ţip: da, aşa e, aşa e! Este uimitoare această cunoaştere pe dinăuntru a unor procese de creaţie, de maximă, de abisală intimitate. Şi cît bun simţ! Cîte ecouri trezite, ca-ntr-un clopot în pagină, de reflecţiile care, Dumnezeule, parcă le ştiam şi, totuşi, de-abia acum se încheagă-n sîngele meu! Labişul e tot un Reasece! Dar aici se adaugă, într-o măsură copleşitoare, viaţa.

*
Nu pot uita severitatea cu care, într-o zi, m-aţi întîmpinat. Vă aşteptam la Casa Scriitorilor. Eraţi cu Sorin Titel care-mi adusese cărţoiul. Mi-aţi întins o mînă gravă. Faţa avea ceva inchizitorial, nici o nuanţă că m-aţi mai fi văzut pe undeva! Ochii extrem de exacţi, fără undă de milă. Am tresărit curentat de această nouă ipostază, necunoscută mie. Apoi, seara, cred că în aceeaşi seară a fost cu totul altceva. Trăsăturile s-au îndulcit, privirea parcă m-a recunoscut, ba chiar un fel de duioşie v-a plutit, de cîteva ori, pe deasupra inimii. Vă supărasem cu ceva? Mă iertaseţi între timp? Nu ştiu!

Să nu uit pălăria alb-sidefie a unei femei "retro" văzută azi pe stradă!


Cu stimă şi afecţiune,

Emil Brumaru
22 IX-1980