Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
A. E. Baconsky de Alex. Ştefănescu


S-a născut la 16 iunie 1925 în comuna Cofa, la sud de orăşelul Hotin (Basarabia), dintr-un tată preot şi o mamă învăţătoare.

În 1936, devine elev al Liceului îAlecu Russoî din Chişinău, iar în 1943 debutează în revista şcolii, Mugurel, cu poezia Linişte.

Din cauza războiului, întreaga familie se refugiază în 1944 în Oltenia. A(natol) E(milian) Baconsky îşi continuă studiile la Liceul "Al. Lahovary" din Râmnicu Vâlcea, pe care îl absolvă în 1945. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj.

Productiv şi adaptabil, publică în presa vremii poeme propagandistice, articole despre scriitori sovietici etc. Imediat după terminarea facultăţii, în 1950, devine secretar de redacţie la recent înfiinţatul lunar de cultură Almanahul literar din Cluj şi începe să colaboreze la oficiosul PCR, Scânteia. În acelaşi an debutează editorial cu volumul Poezii.

Devotamentul ostentativ faţă de cauza stalinistă nu-l scuteşte de critici pe tema "narcisismului", a "falsei combativităţi". Totuşi, cariera lui nu are de suferit. în 1954, când Almanahul literar devine revista Steaua, A. E. Baconsky este numit redactor-şef al noii publicaţii. Scriitorul descoperă plăcerea de a călători în străinătate, care îl va transforma treptat, de-a lungul anilor, într-un cosmopolit şi un adept al modernităţii. încă din 1956, la primul "Congres al scriitorilor din R.P.R." ţine un discurs, precaut din punctul de vedere al unui cititor de azi, dar şocant în epocă, despre necesitatea de a nu se mai pretinde poeziei să fie proză versificată.

În 1959 se mută la Bucureşti. Aici, până la sfârşitul vieţii, va trăi numai din scris, fără să mai deţină vreo funcţie. Ca şi la Cluj, la Bucureşti cucereşte lumea literară şi mondenă, colaborează la cele mai importante publicaţii (Gazeta literară, Secolul 20 ş.a.), îi susţine pe tinerii scriitori, inclusiv folosindu-se de influenţa pe care o are asupra unor înalţi demnitari comunişti. Călătoriile în străinătate (în special în Occident) şi vasta activitate de traducător îi accentuează nonconformismul. începe să aibă o faimă de nesupus, dar nu devine niciodată un opozant declarat al regimului. Relaţiile lui cu oficialitatea se înrăutăţesc brusc după publicarea, în 1975, în revista vest-berlineză Kontinent, a romanului Biserica, respins de cenzura din România, şi după difuzarea aceluiaşi text de către postul de radio Europa Liberă.

Moare pe neaşteptate, la cutremurul din 4 martie 1977.



Marxism-comunism romanţat



Volumele de versuri scrise integral după metoda "realismului socialist" - Poezii, 1950, Copiii din Valea Arieşului, 1951, Cântece de zi şi noapte, 1954 şi Două poeme, 1956 - fac evidentă, de la început, o trăsătură caracteristică lui A. E. Baconsky: neimplicarea în actul scrisului. Asemenea propagandiştilor care tăiau cu foarfeca litere dintr-un carton alb şi le lipeau pe o pânză roşie putându-se gândi simultan la orice altceva, A. E. Baconsky versifică absent lozinci. Aşa se explică de ce nu tresare când intră în contradicţie cu firescul vieţii. în lungul poem despre binefacerile colectivizării, La frasinii de la răscruce, ajunge la un moment dat să-l acuze pe un chiabur că... le-a deschis copiilor săi gustul pentru învăţătură:

"Are trei feciori şi-o fată mare/ Şi pe toţi îi duce la oraş/ Şi s-au tras la carte, frăţioare,/ Cum se trage vaca la imaş."

Este uşor de sesizat că poetul îşi denigrează mecanic personajul, privindu-i cu un dezgust nediferenţiat toate acţiunile, fie şi nobile. El nu se gândeşte la acuzat ca la un om, nu face un efort de imaginaţie pentru a-l înţelege, nu se simte angajat în ceea ce afirmă. Foloseşte imperturbabil clişeele de gândire recomandate de partidul comunist.

Poemele sunt istorioare pedagogice versificate. Conţin personaje, dialoguri şi, din când în când, descrieri de natură, pentru poetizarea atmosferei. Flagrant inestetic este tonul baladesc, adoptat în evocarea comuniştilor:

"Uite, chiar acuma ne-a venit/ Un tovarăş de la Judeţeană./ Bucuroşi îi spunem: Bun sosit!/ Arborii şi-au tremurat coroana." (La frasinii de la răscruce).

În volumele următoare - Dincolo de iarnă, 1957, Fluxul memoriei, 1957, Versuri, 1961, Imn către zorii de zi, 1962, Fiul risipitor, 1964 - se observă strădania poetului de a se scutura de acest marxism-leninism romanţat, de acest kitsch insolit rezultat din combinarea forţată a poeticii secolului nouăsprezece şi a unor sugestii folclorice cu ideologia oficială. Sub pretextul că scrie "poezie de notaţie", el se eliberează treptat de obligaţiile de propagandist. Dar şi acum fabrică, nu creează poezie.



Ipostaza de profet sumbru





Îi reuşesc în această perioadă mai ales poemele care constau în dezvoltarea metodică a unor idei. Este vorba de un lirism obiectivat, dovedind un singur lucru: că autorul şi-a completat între timp educaţia estetică. Iată, ca exemplu, poemul Prin pădure primăvara şi iarna, construcţie aproape perfectă, cu vagi şi nesemnificative urme de retorism:

"în lunile de iarnă trecând cu pasul rar/ Vezi arborii pădurii cu-nfăţişări egale / Uscaţi ori vii cu toţii asemenea îţi par/ Când neaua îi ascunde sub aripile sale.// Dar când de primăvară adie-ntâiul vânt/ Şi-n ramuri seva suie şi mugurii deodată/ Deschid ochi verzi şi limpezi rotind peste pământ/ întâia lor privire de pasăre mirată,// Atuncea prin pădure deosebeşti uşor/ Uscaţii arbori care par schelete/ îi vezi mişcându-şi creanga în ritmuri desuete/ Streini de primăvara ce arde-n jurul lor."

Cărţile despre care s-ar putea spune că fac parte din a treia şi ultima etapă - Cadavre în vid, 1969 şi Corabia lui Sebastian, 1978 - oferă o reprezentare apocaliptică a civilizaţiei secolului douăzeci. Prin ele, A. E. Baconsky s-a reabilitat în faţa opiniei publice, înfăţişându-se ca un profet sumbru, aderent la festivismul şi triumfalismul promovate de regimul comunist. Recitite azi, aceste cărţi par mult mai puţin - aproape deloc - curajoase. În Cadavre în vid se păstrează cu grijă o desăvârşită nedeterminare geografică, pentru ca să nu se poată face niciodată o legătură între starea de spirit a poetului şi atmosfera morală din România:

"hoiturile toate au două picioare, şi fiece lucru/ lasă un SINGUR cadavru! O, zeu al hienelor, dă-ne legi noi,/ milostiveşte-te pururi de stelele noastre/ coboară-ţi în lucruri/ duhul tău fetid! Dă-i fiecărui lucru/ multe, multe/ NENUMĂRATE/ cadavre!" (Invocare pestilenţială).

În volumul postum Corabia lui Sebastian, măsurile de precauţie luate de poet sunt şi mai vizibile, el criticând în mod declarat stilul de viaţă din Berlinul de Vest:

"Am văzut un maniac făcând injecţii trandafirilor/ am văzut o femeie de lemn am văzut un burghez/ dând o lămâie girafei din grădina zoologică/.../ şi n-am văzut decât păsări moarte, multe/ nenumărate păsări moarte în jurul automobilelor/ care făceau dragoste pe Landhausstrasse" (Volută monotonă).

Din punct de vedere estetic, aceste poeme despre tehnicismul excesiv, despre alienare sunt neconvingătoare. Poetul are o atitudine teatrală: ni-l imaginăm declamându-şi propriile versuri cu o voce cavernoasă. În plus, el dovedeşte o surprinzătoare naivitate, deplângând sărăcia emigranţilor, imixtiunea nefastă a computerelor în viaţa oamenilor, competiţia din jungla capitalistă etc.



Întreţinerea tendenţioasă a misterului



În povestirile din Echinoxul nebunilor, 1967, autorul omite sistematic să dea acele referinţe pe care un prozator de formaţie balzaciană le dă cu prisosinţă. El nu ne spune în ce ţară şi în ce epocă trăiesc personajele, ce studii au, cu ce se ocupă. Dacă totuşi oferă câteva informaţii de acest gen, o face doar în măsura în care datele respective sunt prin însăşi natura lor enigmatice.

Aşa procedează şi în povestirea Farul, cea mai cunoscută din volum. Personajul principal este un tânăr de optsprezece ani plecat într-un îoraş de miazănoapteî în căutarea unui îunchi din partea mamei, om întunecat şi ascuns într-o biografie obscurăî. Tânărul ajunge, după multe peregrinări, pe un ţărm de mare pustiu, îo coastă a nimănuiî şi se aciuează pe lângă un paznic de far, care înu era prea vorbăreţî. într-o bună zi, fugarul descoperă pe plajă "cadavrul unui necunoscut"; în altă zi, hoinărind, ajunge la o colibă şi cunoaşte o femeie îabia trecută de tinereţeîcu care petrece câteva ceasuri de îobscenităţi ritualeî, dar la un moment dat "cineva", "o umbră" apare la fereastră, se strecoară înăuntru şi îi aplică intrusului "o lovitură surdă în moalele capului". Povestirea continuă în acest stil evaziv până la sfârşit. Toate caracterizările sunt de o imprecizie căutată, întreţinând tendenţios misterul. înţelegem repede că autorul vrea să ne înfricoşeze şi, fiindcă pune pasiune în încercarea lui, ne lăsăm înfricoşaţi. Are farmecul lui acest joc pe care nu l-am mai jucat din adolescenţă.

Lui A. E. Baconsky îi reuşeşte o tentativă destul de riscantă şi anume aceea de a ne determina să acceptăm o plăcere compromiţătoare din punct de vedere intelectual. într-una din nuvelele sale, Leonid Andreev încearcă să-l convingă pe cititor să se plimbe, prin încăperea în care se află, în patru labe, pentru a se elibera de orice restricţie impusă de civilizaţie. Iar în unele cazuri - după cum afirmă un psiholog francez - scriitorul rus se face ascultat. A.E.Baconsky nu merge atât de departe. El îndrăzneşte totuşi să ne invite să recunoaştem prin însăşi încântarea adolescentină cu care îi citim povestirile că n-am pierdut cu totul gustul pentru o literatură considerată de oamenii cultivaţi ieftină.



Renunţarea la gratuitate



Pentru a ne linişti conştiinţa, el ne oferă alibiul rafinamentului, introducând chiar uneori, în bizarele lui naraţiuni, sensuri "filosofice". în Cel mai mare, este reprezentată, de pildă, în manieră parabolică, nevoia fiinţei umane de a-şi inventa o divinitate, iar în Artiştii din insulă, tot în manieră parabolică, superioritatea vieţii faţă de artă. Asemenea inserţii de ideologie strică însă, într-o oarecare măsură, frumuseţea jocului. Proza lui A. E. Baconsky î numită în mod curent îfantasticăî, deşi mai exact ar fi să i se spună îstranieî, întrucât, în loc să realizeze rigurosul echivoc definit de Tzvetan Todorov, menţine o plurivocitate difuză, nebuloasă rezistă mai ales prin atmosferă. La producerea şi intensificarea efectului terifiant asupra cititorului contribuie tăietura impecabilă a frazei (despre care Eugen Simion spunea, inspirat, că este "încheiată la toţi nasturii"). Construcţia sintactică elegantă impune respect, ca un comunicat oficial, ceea ce face ca până şi descrierea celor mai neverosimile situaţii să pară garantată.

Influenţat probabil de criticii care au filosofat pe marginea textelor din Echinoxul nebunilor şi le-au găsit semnificaţii îprofundeî, A.E. Baconsky a scris şi un roman parabolic, Biserica neagră, referitor la modul de viaţă dintr-un sistem totalitar. Sistemul este reprezentat printr-un oraş fără nume în care cerşetorii au acaparat puterea şi au trecut la persecutarea elitei, slujindu-se de o infernală poliţie secretă. Atmosfera este uneori kafkiană. Se remarcă însă faptul că scriitorul a evitat să includă în roman orice referire explicită la situaţia din România postbelică, pentru a nu putea fi folosită ca probă împotriva lui la un eventual proces politic. Teama de a nu atinge vreun fir epic care curentează diminuează forţa romanului. Iar renunţarea la gratuitate, la jocul livresc reduce mult din farmecul cu care ne-au obişnuit povestirile.

Însemnările de călătorie ale lui A.E.Baconsky, însumând multe sute de pagini, ilustrează şi ele evoluţia scriitorului de la realismul socialist din deceniul şase la retorica existenţialistă şi cosmopolitismul care erau la modă în lumea literară în deceniul şapte. Cele mai dense reflecţii asupra oraşelor străine vizitate (Viena, Salzburg, Paris, Milano, Roma, Veneţia, Stockholm, Frankfurt, Koln, Hamburg, Munchen etc.) se găsesc în Remember, fals jurnal de călătorie, apărut în 1977, la câteva zile după moartea autorului (şi a editorului, Mihai Gafiţa). Grav şi solemn, înclinat spre calofilie, A.E.Baconsky confecţionează un fel de ghiduri turistice pentru snobi, substanţiale din punct de vedere cultural, inconsistente din punct de vedere existenţial:

"Relicvele sunt magnifice. Câteva coloane singuratice, statuile din marginea piscinei, bolţile rămase întregi, zidurile, arcadele toate aşa cum le văd invadate de vegetaţie, subliniate de chiparoşi negri, de arbuşti, de ierburi constituie o privelişte fabuloasă..." (Roma).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara