Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
" Traiesc de un car de vreme. Am pierdut mult, mult timp" de Cătălin D. Constantin


Tăcerea capătă formă, gîndurile prind trup, se înşiră terapeutic, perfect şi simplu formulate, libere de orice constrîngere şi de orice prejudecată, nestingherite de profeţita întîlnire cu cititorul, în ordinea firească a coborîrii lor din minte pe hîrtie. Nu există piedică - e senzaţia de lectură cea mai puternică - în comunicarea cu un autor deja clasicizat, deja preacunoscut, trăind în mintea cititorului din lumea pieselor lui, deasupra lumii noastre absurde. Căutarea e intermitentă şi, în acelaşi timp, infinită.

Am citit Căutarea intermitentă, pseudo-jurnalul lui Eugen Ionescu, într-un microbuz nu prea comod, alergînd grăbit şi imprudent între Bucureşti şi un oraş de provincie. Nu aveam timp. Voiam să citesc cartea aceasta repede. Şi am pătruns în ea mai repede decît voiam. De lipsa timpului, de curgerea lui inexactă şi aiurită vorbea Eugen Ionescu în fraze încheiate cu semn de întrebare. Blasfemiator gest să citeşti o carte aşa de bună într-un loc atît de nepotrivit! Savuros lucru să vezi că drumul tău curge în ritmul cărţii! Egal şi sacadat, departe şi totuşi aproape, discontinuu şi totuşi uniform. Am reluat cartea în ziua următoare. Apoi, a treia oară, înainte de a scrie aceste rînduri. Pot oferi acum un rezumat esenţial: viaţa e iremediabil tristă. Tristeţe vidă şi, totuşi, senină. Tristeţe compusă lent din gînduri care cuprind, privind înapoi, imagini şi chipuri, frămîntări şi angoase, exuberanţă şi exaltare, încredere în destin şi resemnare intermitentă în faţa ilogicului divin al cotidianului mărunt. Dureri şi bucurii, gînduri fugare, notate doar pe jumătate şi nici măcar atît, convingeri de un minut, disperări nesfîrşite, angoase minuscule şi angoase eterne, căutări întrerupte de certitudini axiomatice care durează pînă la prima crampă de stomac. Totul trăit cu acuitatea şi iminenţa prezentului. Eugen Ionescu şi lumea lui interioară: nicăieri mai mult şi mai direct ca aici.

Cartea se adună în ritm de şuvoi din însemnările intermitente ale unei jumătăţi de an - din august 1986, timp petrecut în decorul fantastic, de vară iluzoriu atemporală, al unui castel de ţară din Franţa, pînă în ianuarie 1987. Căutarea intermitentă e şi nu e un jurnal. Eugen Ionescu notează - aşa cum se întîmplă în orice carte de acest fel - frămîntări, gînduri şi întîmplări ale cotidianului. Dar totul compune un scenariu cu miez mult mai adînc decît cel al unui jurnal, oricît de dens ar fi acesta. Curgerea timpului e pusă sub semnul unei constatări prezentă mereu în subtextul cărţii, suberb de simplu formulată la un moment dat: "Iraţionalitatea este cu mult mai puternică decît raţionalitatea: ne-o dovedesc anume comportamentul nostru, erorile noastre. Nu ştim ce facem, credem a şti sau a putea face acte care ne-ar duce către un ţel - întoarcem spatele ţelului, facem ce n-am fi voit să facem, ajungem la contrariul a ceea ce erau scopurile dorinţei noastre, ale sărmanei noastre voinţe. Nu sîntem stăpînii evenimentelor ce se întorc împotriva noastră." Poartă iraţionalitatea un nume? Un Dumnezeu scenograf, inexistent şi totuşi cel mai adesea de la sine presupus în spatele decorului, al construcţiei de idei şi fapte, acesta e personajul luptei lui Ionescu cu timpul, cu sine, cu totul. Un Dumnezeu care trăieşte echivoc în propria-i interioritate. Scrisul are, în mod declarat şi programatic, valoare terapeutică. E psihanaliză, e - mai mult - căutare, în înţelesul plin al cuvîntului.

Cititorul va descoperi o carte a contradicţiilor, un Eugen Ionescu mistic şi raţional în acelaşi timp. Însemnarea uneia dintre zile, pierdută între alte însemnări banale ca sens, e rugăciuna Tatăl nostru, încheiată cu o frază care sugerează iluminarea: "Doamne, Dumnezeule, ce liniştite sînt cerurile!" Apoi totul cade brusc, într-o notaţie al cărei rost e - doar aparent? - negarea momentului anterior: "Rodica, la masă, prea absorbită de preocupările ei ca să stea ca lumea. Mînca iute, aplecată în farfurie."

Ciudată şi totuşi nu atît de nebănuită faţa aceasta a scriitorului de teatru absurd (pe care, mărturiseşte şi aici, ar fi vrut să-l numească, simplu, teatrul nou). Folosesc oarecum reţinut cuvîntul mistic. E un misticism netrăit şi nedescris pînă la autorul Cîntăreţei chele, hrănindu-se, în chip bizar, din propria-i negare. Sacralizant să fie oare tocmai gestul profanator al negării?

15.08.1986: "Sîntem, cu toţii, unul. Micile deosebiri, micile accidente care ne despart sînt neglijabile. Sîntem de o esenţă identică. Deosebirile par numai să ne despartă. În dragoste, în ură, ne reunim.

În amorul sexual, ne contopim în celălalt.

În contemplaţie ne contopim în celălalt.

Toţi e unul singur, care se urăşte, care se iubeşte; care se înverşunează împotriva lui însuşi, care, respingîndu-i pe ceilalţi, se respinge pe sine, care, adoptîndu-i pe ceilalţi, se ia pe sine în stăpînire."

Dar şi notaţii mărunte, contaminate de angoasa existenţei/inexistenţei sensului. Despre Rodica, veşnicul, devotatul sprijin, despre Marie-France şi despre teama de a nu-i putea asigura un viitor, despre seninul cerului de vară, despre importanţa mesei de prînz.

Apoi cîteva - magnifice - "exerciţii de stil". Mai pot să scriu?, se întreabă Eugen Ionescu şi încearcă - suberbă angoasă!, superb răspuns! - variante scurte ale aceleeaşi fraze: "1) A murit în zori; 2) a murit noaptea, în somn; 3) era noapte. Mai întîi, l-a trezit un coşmar îngrozitor, ţipă, apoi a adormit pentru totdeauna; 4) era acolo, înconjurat de familia sa, în mijlocul căreia se stinse uşor; 5) a fost găsit mort la toaletă. L-au chemat. Apoi, cum nu răspundea, s-a forţat uşa; l-au găsit chircit; după toate aparenţele se pregătea să-şi facă nevoile, apoi căzuse; 6) s-a primit o telegramă de pe front, anunţînd moartea sa pe cîmpul de onoare - ucis de un glonte în mijlocul frunţii...". Şi lista merge pînă la 68. E aici absurdul înşirat în feţe multiple. Măşti care compun un interior vid şi totuşi prea plin. E un soi de rugăciune a scrisului către scris. Probabil acestea sînt pasajele cele mai emoţionante - deşi în sine cele mai seci - ale cărţii.

Am omis din prezentarea volumului date esenţiale: a apărut la Paris, în 1987, la Gallimard. În română e admirabil tradus de Barbu Cioculescu. Cartea e dedicată fiicei. A fost scrisă cu gîndul precis de a fi publicată, fără nici o modificare de virgulă, asta impietează sensul, chiar dacă cinsteşte regulile gramaticii.

A se citi pe drum. A se reciti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara