Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
" Cafeaua asta intelectuală..." de Andreea Deciu


Recunosc, sînt o admiratoare a lui Andrei Cornea. M-a impresionat în tot ce am citit sub semnătura lui combinaţia, din ce în ce mai rară astăzi, de naturaleţe şi rigoare, de subtilitate şI limpezime, de originalitate şi bibliografie la zi. Cărţile domniei sale te învaţă apelînd la o erudiţie care nu intimidează, ci fascinează. De aceea le parcurg cu creionul în mînă, le chinui îndoindu-le paginile ca să ştiu unde să mă întorc sau ţinîndu-le răsturnate ca să pot zăbovi pe-ndelete la un pasaj anume. Cel mai recent volum publicat de autor la Editura Humanitas, intitulat De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş sau despre utopii, necestăţi şi (ne)deosebirea dintre ele, este, aşa cum au remarcat deja şi alţi cronicari, excepţional. în ceea ce mă priveşte, folosesc termenul mai cu seamă cu accent pe semnificaţia lui de deplasare de la normă sau uzanţe .

Cartea lui Andrei Cornea se detaşează într-un mod important şi totodată discret (fără agitaţii metadiscursive) de convenţiile spaţiului intelectual în care apare, şi asupra acestei revoluţii silenţioase vreau să mă opresc în primul rînd. Scriind despre intelectuali, Andrei Cornea izbuteşte să ocupe acea imposibilă linie de mijloc, punctul invizibil (inexistent, ar zice unii") al centrului care-ţi permite analize şi te fereşte de identificări premature. Pentru cine nu ştie că autorul însuşi a făcut parte din Şcoala de la Păltiniş, afilierea e imposibil de ghicit. Scriind împotriva relativismului, Andrei Cornea reuşeşte să evite o poziţie ontologică în mod evident concepută în contra curentului, ba chiar anterioară lui istoric. Scriind despre Noica, reuşeşte să fie sever şi tandru deopotrivă, altfel decît au făcut-o Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu. Căci Andrei Cornea tratează nu atît idei, şi nici oameni, cît îşi concepe un model analitic care apoi lucrează aproape singur, obligîndu-l pe analist să urmeze firul raţionamentului. De la structurarea capitolelor la bibliografia consultată (atît de firesc occidentală şi românească), elaborarea cărţii dovedeşte acest efort de a crea metodă, de a concepe un mod de a gîndi şi de a-l pune apoi în aplicare.

Mai întîi de orice, însă, titlul obligă la un avertisment, şi aici mă despart de alţi comentatori ai cărţii: nu avem de-a face cu o carte despre utopie, cel puţin nu una în maniera unei investigaţii de istorie intelectuală, precum cea a lui Sorin Antohi de pildă. Conceptul de "utopie" funcţionează în cazul de faţă drept instrument de argumentare, sau mai precis unitate de măsură a unui dezacord asupra validităţii unui proiect intelectual. Studiul lui Andrei Cornea are drept miză principală posibilitatea de a evalua un proiect intelectual (indiferent că e vorba de idei convergente într-un sens general, sau de un proiect filozofic în sens restrîns), altfel decît din perspectiva unor criterii care fie sînt din pornire incompatibile cu obiectul pe care îl analizează şi prin urmare sortite să fie nedrepte în verdictul propus, fie sînt comensurabile cu ideile examinate, dar incapabile să producă distanţă critică necesară pentru evaluare. Prima opţiune refuzată de autor e mai importantă aici, pentru că e des întîlnită şi duce la un impas propriu unei abordări mai generale, de fapt o forma mentis deja, faimosul relativism. Pornind de la celebrele exemple ale concepţiilor de filozofie politică oferite de Platon şi Aristotel, Andrei Cornea demonstrează că ambele, deşi radical diferite, pot fi taxate drept utopice, sau inadecvate realităţii atîta vreme cît evaluarea porneşte de la premise adecvate unui alt proiect, realizînd astfel ceea ce autorul numeşte o comparaţie extrinsecă. Cornea demonstrează că putem descrie viziunea expusă de Platon în Republica sa drept utopică în baza faptului că ea propune o lume ideală , situată "mai degrabă în cer decît pe pămînt", spre deosebire de concepţia de filozofie politică a lui Aristotel, mult mai ancorată în concret, în oameni în carne şi oase, animale politice capabile de autoguvernare raţională cu sau fără tichia de filozof. Dar la o analiză mai atentă iese la iveală că-l putem "acuza" şi pe Aristotel de inadecvare la realitate în viziunea polis-ului perfect pe care îl descrie în Politica sa, un oraş-stat întrupat din însumarea unor potenţialităţi ale membrilor săi, mai curînd decît din comportamente sau decizii concrete. Aplicarea calificativului "utopic" - ca argument de respingere a unei poziţii - variază în funcţie de anumite "preferinţe empirice", cum le numeşte autorul, care la rîndul lor sînt consecinţa unor înclinaţii şi opţiuni mai largi, culturale, ideologice, poate chiar naţionale. Utopicul, în înţelegerea lui Andrei Cornea, este un termen de comparaţie mai degrabă decît o proprietate independentă a unui obiect. Pe bună dreptate, căci, la urma urmelor, a stabili în ce măsură o idee este utopică presupune a şti deja ce este realitate. Conform definiţiei de dicţionar (neinfirmată de o lungă tradiţie de gînditori atraşi de istoria conceptului de utopie, o tradiţie concis, dar şi nuanţat, rezumată în primul capitol din carte), utopia este o "construcţie imaginară a unei societăţi, care constituie, în raport cu cel care o realizează, un ideal total" (pag. 10). Mutabilitatea verdicului "utopic" reflectă instabilitatea unghiului analitic, crede Cornea, şi ea se datorează faptului că fiecare proiect pare utopic pentru că înţelegerea lui e "parazitată" de această implicită opoziţie la o entitate care pare solid definită cînd de fapt e tot o ţintă în mişcare: realul. Iată, prin urmare, cum un comparativism (sau opoziţionism) implicit intervine destabilizator şi în modul în care evaluăm viziuni politico-sociale, iar autorul îşi continuă demonstraţia cu alte exemple celebre, dintre care unele cunoscute drept utopii în sensul consacrat al termenului, precum modelele de viaţă colectivă propuse de Fourier, Saint-Simon sau Marx, altele texte clasice în filozofia politică, precum Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau, şi, în fine, modelul cultural paideutic al Şcolii de la Păltiniş iniţiate de Constantin Noica.

Impasul la care spuneam că duce metoda evaluării prin comparaţie extrinsecă este în primul rînd epistemic: ea limitează putinţa noastră de a discerne între idei valoroase şi impostură, o perspectivă neliniştitoare pentru oricine nu este deja un impostor. Dar este şi un impas etic, care joacă un rol mai important în raţionamentul lui Andrei Cornea. Argumentul său împotriva relativismului este că, odată devenit scop, acesta îşi pierde "caracterul de metodă utilă de Ťdemistificareť" şi distruge "orice şansă de a legitima în mod raţional valori şi de a argumenta că totuşi există moduri de a trăi sau de a acţiona preferabile altora, chiar în situaţia cînd judecata nu s-ar mai face numai din perspective partizanilor necondiţionaţi ai acelor moduri de a trăi" (pag. 65). Ca ieşire din impas, autorul propune metoda comparaţiei intrinseci, revenind la idei formulate deja într-un volum anterior, Turnirul khazar. Comparaţia intrinsecă mizează pe selectarea celei de-a doua opţiuni în locul primeia care ar corespunde perfect sistemului cultural, ideologic sau politic din perspectiva căruia se face evaluarea. De pildă, dacă la un turnir al credinţelor participanţilor reprezentînd creştinismul, iudaismul şi religia musulmană li s-ar cere să decidă ce ar alege în al doilea rînd dintre Noul Testament, Vechiul Testament şi Coran, această a doua alegere ar putea apoi facilita, crede Cornea, "un acord stabil, intersubiectiv sau universalizabil, care să nu depindă deci de preferinţele (") arbitrului" (66). Consecvent cu sine însuşi cel din Turnirul khazar, autorul propune ca în locul disjuncţiei realist-utopic - care reprezintă în termenii lui o distincţie de primă opţiune - să găsim o a doua opţiune convenabilă. Mai precis, în loc să apelăm la un calificativ precum utopic sau realist - ambele bazate pe premisa unei probe a validităţii - Cornea ne propune să evaluăm idei sau proiecte în funcţie de responsabilitatea celui care le-a produs. Iar proba responsabilităţii e trecută atunci cînd autorul unui proiect socio-politic se include pe sine în acest proiect. Ca să folosesc exemplul nimerit al lui Andrei Cornea: dacă proba veridicităţii ne cere să stabilim dacă Insulele Fericite există cu adevărat sau sînt un tărîm imaginar-utopic, proba responsabilităţii ne cere să ştim dacă descoperitorii unei asemenea lumi vor să trăiască ei înşişi acolo, dacă se includ în viziunea de fericire şi bunăstare socială pe care o propun. Fireşte, nu e vorba de o includere declarată de cei în chestiune, ci de a stabili printr-o analiză atentă dacă testul auto-incluziunii funcţionează. Un proiect intelectual care a trecut proba responsabilităţii este entopic, în vreme ce unul care eşuează se numeşte, în taxonomia autorului, atopic. Jocul acesta semantic este conceput ca replică la termenul "utopic", tocmai pentru a deplasa accentul de la o opoziţie între existent şi imaginar (u-topos, "de nicăieri"). Cum se distanţează un proiect atopic de unul entopic mi se pare clar ilustrat de Cornea pe baza diferenţei dintre ideile lui Nae Ionescu şi cele ale lui Constantin Noica: în timp ce unul propovăduia eliminarea investiţiilor străine ca mod de regăsire a unei autenticităţi romaneşti ne-occidentale, dar în ceea ce-l priveşte ducea o viaţă de lux pe banii obţinuţi ca reprezentant al firmei Mercedes la Bucureşti, celălalt trăia el însuşi mai mult decît adepţii săi austeritatea şi precaritatea materială pe care le definea drept condiţii de emancipare spirituală. Citind acest exemplu, mi-am amintit de un coleg de la universitate, marxist cu vilă luxoasă în cea mai "albă" şi "neproletară" zonă a unui oraş industrial ca Pittsburgh"

Am refăcut raţionamentul filozofic al lui Andrei Cornea zăbovind asupra premiselor, taxonomiilor şi definiţiilor, pentru că el reprezintă, după părerea mea, contribuţia cea mai importantă a cărţii. Cornea propune un set de concepte care pot avea - o demonstrează exemplele-analize din a doua parte a cărţii şi în special din capitolul dedicat Şcolii de la Păltiniş - o serioasă forţă explicativă. Cu ajutorul lor putem nu doar percepe nuanţe în structura altminteri uneori înşelătoare sau confuză a unui sistem teoretic-intelectual, dar şi înţelege mecanismele de articulare ale sistemului în cauză. Propunînd un criteriu etic de evaluare, Cornea mută discuţia într-un plan uman (nu întîmplător unul dintre capitole conţine o pledoarie pentru umanism într-o lume în care scientismul reprezintă din ce în ce mai mult paradigma învingătoare), alegîndu-şi drept punct de referinţă gînditorul în locul conţinutului de gîndire. Ceea ce el obţine astfel prin raţionament logic, psihologia modernă confirmă experimental (ah, spectrul scientismului!): persuasiunea depinde de cele mai multe ori de felul în care este perceput un interlocutor (drept autorizat, competent, bine-intenţionat etc.), şi nu de o disecare a mesajului propriu-zis. Iar în termenii retoricii clasice, Andrei Cornea încearcă o substituire a convingerii fondate prin logos (raţionament) de către persuasiunea obţinută prin ethos (caracterul retorului). Dar originalitatea cu adevărat excepţională a acestui studiu vine din faptul că substituţia nu se opreşte aici: cum o dovedeşte discuţia consacrată lui Constantin Noica, pentru Andrei Cornea criteriul principal de evaluare a unui proiect intelectual nu este pînă la urmă doar unul etic, bazat pe credibilitatea autorului, ci unul emoţional. Ethos-ul face astfel loc pathos-ului, accentul deplasîndu-se asupra legăturii afective dintre cel care propune o idee sau o concepţie şi cei cărora propunerea le este destinată. încercînd să-şi explice multitudinea de reacţii contradictorii nu doar la ideile, ci şi la persoana lui Noica, Andrei Cornea susţine că la temelia ambelor categorii de reacţii s-au aflat "pasiunea, sentimentul" care ulterior generează "traiectoria pe care se va înscrie înţelegerea, analiza" (203). Acest element emoţional nu defineşte cazul Şcolii de la Păltiniş în particular (oricît de evident predispusă la a crea reacţii emoţionale va fi fost persoana lui Noica). Dimpotrivă, "majoritatea tezelor confruntaţionale, a formulelor de polemică intelectuală riscă să nu fie decît lichidul dulce-amar aromat şi tare care acoperă zaţul gros şi non-potabil al sentimentelor de bază. Dar de ce acest Ťdecîtť condescendent? Căci chiar aşa cum e, Ťcafeauať asta intelectuală, filozofică, savantă, ba chiar subtilă uneori e printre puţinele lucruri care ne mai ţin un pic treji în trecerea noastră - bună-rea cum e - dintre cele două nesfîrşite somnuri"" (207).

De ce mi se pare atît de important accentul pe pathos, dincolo sau mai presus de logos şi chiar ethos? Datorită obositei metafore a turnului de fildeş, intelectualul e eronat văzut drept o făptură singuratică, rătăcită în gînduri şi insensibilă la viaţa din jurul lui, dar, de fapt, imaginea comunitară a intelectualităţii, aşa cum o vede Andrei Cornea (a nu se uita sintagma "şcoală" din titlu), sugerează tocmai o latură socială, nu vulgar-angajată, ci concretizată sub forma responsabilităţii şi devotamentului faţă de alţii, cărora îţi asumi riscul de a le propune un mod de a trăi şi de a concepe viaţa. Felul în care concepe Andrei Cornea rolul intelectualului implică prezenţa şi unei intelectualităţi, iar elementul emoţional prin care îl ataşează pe ins grupului (spre deosebire de o legătură ideologică, de pildă) ţine la urma urmelor de o filozofie a prieteniei (philia), aşa cum o înţelegeau înşişi protagoniştii de la care porneşte studiul lui, Platon şi Aristotel.

Din păcate în empireul intelectual pe care Andrei Cornea şi l-a ales prin felul său de a gîndi şi de a scrie, eu una îl văd destul de singuratic. Poate că lectura acestei superbe cărţi să ne convingă pe cît mai mulţi să-l urmăm în proiectul pe care-l propune şi pentru care, categoric, trece proba responsabilităţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara