Ar fi împlinit opt decenii de viaţă. Dacă soarta nu l-ar fi îndrumat, prea devreme, pe drumul veşniciei. Dacă i-ai fi cunoscut numai opera nu puteai să nu intuieşti că autorul este un mare om. Dacă ai fi cunoscut omul îţi dădeai seama că ai în faţă un artist dintre cei însemnaţi. Nu sunt numeroase situaţiile în care relaţia dintre operă şi artistul om, autorul muzicii, al paginilor de eseistică, de muzicologie, să fi fost atât de intim condiţionată ca în cazul lui Anatol Vieru.

L-am cunoscut în numeroase, în diferite prilejuri încă din anii '60, perioada importantelor sale afirmări în planul vieţii noastre muzicale. L-am reîntâlnit - de asemenea - mult mai târziu, inclusiv în ultimii ani de viaţă. Graţie, în mare parte, unor fireşti relaţii de apropiere inclusiv faţă de familia artistului.

Am fost uimit de dimensiunea impresionantă a deschiderii către - ceea ce se poate numi - sentimentul libertăţii interioare, aspect pe care îl puteai observa atunci când te aflai în preajmă-i, iar aceasta indiferent dacă este vorba de opera sau de persoana sa. Este, cred, sentimentul libertăţii intelectuale, al unui anume fel de a gândi indiferent de context, de a acţiona în muzică, de a comunica, de a penetra, de a umple spaţiul din jur.

Este natura unei comunicări cordiale pe care o intuiai pe deasupra discreţiei, pe deasupra distincţiei care rămân - ambele - date fundamentale ale omului care a fost Anatol Vieru. Avea darul de a comunica rostind vorbe puţine.

A fost şi a rămas tânăr indiferent de etapele pe care le-a parcurs, indiferent de experienţele în plan uman şi artistic prin care a trecut. Este prospeţimea adresării, este natura permanent imaginativă a spiritului, este deschiderea cvasiinterogativă a ingenuităţii cea care susţine actul acestei comunicării.

Astfel am înţeles-o pe fiica sa, pe pianista Lena Vieru, atunci când mi-a mărturisit cât s-a considerat de privilegiată aflânu-se la căpătâiul părintelui său în ultimele săptămâni de viaţă ale acestuia. Acelaşi sentiment al bunăstării interioare, acelaşi sentiment al libertăţi îl regăseşti ascultându-l, spre exemplu, pe pianistul Andrei Vieru, fiul maestrului, atunci când comentează - în concerte publice sau în imprimări discografice - multe dintre paginile bachiene. în mod cert se poate vorbi de un anume climat spiritual în care a evoluat personalitatea maestrului Vieru. Sau pe care a determinat-o. Fie că mă refer la personalitatea atât de consistentă, de cuceritoare, a doamnei, muzicologul Nina Vieru, sau la aceea de impresionantă supleţe intelectuală a fratelui domniei sale, matematicianul şi filosoful Sorel Vieru.

Prin muzică spre cultură, spre întremare spirituală; ...pare să fi fost conduita pe care Vieru a urmat-o cu admirabilă consecvenţă. Inclusiv atunci când, cu decenii în urmă, a condus la Bucureşti ciclul de concerte "Muzici paralele", seri de muzică în care se regăseau epoci distincte marcate de destinul european al culturii, al artei. Muzica sa, personalitatea sa, au fost prezente în mari festivaluri din întreaga lume. A conferenţiat de la catedrele unor importante universităţi europene şi nord-americane. A făcut cercetare muzicologică fundamentală observând şi formulând concepte comune în matematică şi în muzică, concepte revelate cu magistrală pertinenţă ştiinţifică, cu impresionantă intuiţie, în lucrarea Cartea modurilor.

Anatol Vieru a compus mult, în genuri dintre cele mai diferite, lucrări de dimensiuni diferite, de la lucrările miniaturale la marile lucrări scenice, vocal instrumentale, simfonice sau opere. A lucrat continuu, nu s-a menajat în ce priveşte munca asupra partiturii. Inclusiv în anii din urmă, graţie eforturilor celor apropiaţi, au putut fi audiate prime audiţii dintre partiturile rămase în sertar. Este adevărat, cu Jupiter nu poti sta în fiecare zi la masă. Nu se bucură de acest privilegiu nici măcar cei aleşi. Harul divin al creaţiei nu pogoară în fiece clipă.

De-a lungul anilor a lăsat câteva lucrări ce pot fi apreciate în mod absolut, lucrări ce rămân în conştiinţa publică. Sunt capodopere ce pot fi considerate atât în ce priveşte planul măiestriei componistice, dar şi în cel expresiv artistic, cel spiritual ideatic.

Vieru este o conştiinţă europeană prin constituţie şi una universală prin vocaţie. Observată în perspectiva deceniilor, opera sa consolidează zona - aş numi-o - clasico-romantică, puternic reflexivă a muzicii noastre din a doua jumătate a secolului trecut. Clepsidra I, Psalmi, primul concert pentru violoncel şi orchestră, Simfonia pe versuri de Eminescu, Sita lui Eratostene, opera filosofică Iona, Scene nocturne, Paşi ai tăcerii... sunt momente de referinţă nu numai în opera maestrului, ci inclusiv în muzica noastră în secolul trecut, sunt creaţii memorabile în muzica europeană a timpului. A compus pe textele marilor literaţi gânditori, precum Heidegger, Urmuz, dar şi pe texte populare de mare încărcătură spirituală; am în vedere oratoriul Mioriţa, spre exemplu.

în mod firesc, drumul creaţiei sale a fost însoţit de o treptată, de o necondiţionată recunoaştere în planul vieţii noastre muzicale, în planul vieţii muzicale europene. La numai douăzeci de ani, în anul 1946, primea laurii Premiului de Compoziţie "George Enescu". Imediat după război, perspectivele înşelătoare ale unor vremuri noi i-au învolburat imaginaţia, au adus speranţe, mai apoi amăgiri şi deziluzii. Nu, însă, şi în plan profesional. Anii de studii petrecuţi la Conservatorul din Moscova sub oblăduirea personalităţii lui Aram Haciaturian i-au permis contactul cu elita intelectuală artistică a timpului, de asemenea cu colegi, cu creatori care s-au afirmat puternic în contextul vieţii muzicale a timpului nostru, cu muzicieni precum Genadii Rojdestvenski, Alfred Schnittke, Sophia Gubaidulina, Edison Denisov, Tiberiu Olah...



Marile distincţii obţinute în plan european, Premiul "Herder", conferit de Universitatea din Viena pentru ansamblul creaţiei, Premiul de Compoziţie "Reine Marie José" îi aduc, treptat, o notorietate internaţională.

Mari muzicieni performeri ai timpului nostru, muzicieni ai unor mari ansambluri, s-au aplecat cu respect asupra muzicii sale, au cercetat-o, i-au pătruns sensurile, au dăruit-o, mai departe, publicului de concert. Mă gândesc la dirijorii Constantin Silvestri, Zubin Mehta, Horia Andreescu, la violonceliştii Natalia Gutman, Vladimir Orlov, Cătălin Ilea, Marin Constantin, la ansambluri din ţară şi din străinătate, la corul "Madrigal", la Berliner Kammeroper, la Orchestra Suisse Romande, la Formaţiile Muzicale Radio - Bucureşti.

A avut vocaţia comunicării în muzică. A simţit şi a resimţit permanent nevoia comunicării, nevoia de a reflecta continuu.

A comunicat lucruri importante, a comunicat lucruri semnificative.

Pentru sine, pentru cei din jur.