descendentă din dinastia literară a Văcăreştilor, Elena Văcărescu, deşi a scris poezii în limba franceză, şi-a mărturisit legătura sufletească cu pământul patriei şi cu spiritualitatea românească, care au contribuit la originalitatea poeziei sale şi la activitatea sa diplomatică pentru libertatea şi independenţa României. O mărturiseşte impresionant în Discursul meu de primire la Academia Română (1934): „Iar dacă cineva mă întreabă de ce-mi iubesc ţara, îi răspund: îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate: Şi să nu se creadă că mă complac în contemplarea unei imagini făurite de mine în colori de legendă şi de vis. Nu eu am făurit aceste mari linii ale sufletului şi firii româneşti, ci ele m-au făurit pe mine.”

În anii dinaintea Primului Război Mondial, Elena Văcărescu desfăşoară în ţară şi străinătate o înflăcărată activitate patriotică, iar versul ei devine adesea redutabil. Visul de a-şi vedea patria reîntregită este ţelul suprem pentru care nici o jertfă nu e prea mare. Numele său este frecvent întâlnit – semnând poezii, mici eseuri, articole – în paginile unor ziare şi reviste ca „Flacăra“, „Adevărul“, „Universul literar“, „Revista idealistă“ ş.a. În Franţa, ea semnează în revista Annales, poeziileLes Chants et Légendes du Cobzar, Mon Pays, En Roumanie pendant la guerre.

Unul din poemele-manifest prin care cunoaştem puternicele sentimente patriotice ale autoarei se intitulează Debut, Nation!
(Sus, Naţiune!)

Sus, Naţiune!

Sus măreaţă Naţiune, frânge-ţi lanţurile de criţă!
Orice clipă care trece, fie însă de viteaz;
Când obuzul pleacă iute, vulturul e-n biruinţă.
Codrii de stejari în lauri ramul să-şi preschimbe azi!
Hei, în lături cel ce n-are sânge de viteaz în vine
Bravii-şi cuceresc prin glorii fericirile depline
Îndrăzneala li-e virtute, marşul lor e triumfal...
O, poporul meu, privirea ta cea ageră împreună
Sclipăt negru, albastru fulger - din Traian şi Decebal.
Cum să piară agerimea de-altădată-n moliciune?
Pe ţărâna-nsângerată fiii ţărilor străbune
Cad în sânge, dârzi matrozi...
Când ei par centurioane ale mândrului Cezar,
Cine ar zice că-s departe de acest măreţ altar
Vremi de mari şi bravi voievozi?

Poezia este o replică zguduitoare a nemuritorului Deşteaptă-te, române! Inspirate de momente cruciale în istoria poporului nostru (Revoluţia de la 1848 şi Războiul pentru Reîntregire 1916-1918), poeziile dau glas unor idealuri scumpe şi eterne în viaţa oricărui neam: libertatea şi unitatea naţională.

Poate mai evidentă decât în idei este asemănarea în retorica poeziilor: ambele au un caracter de manifest, evident în frecvenţa propoziţiilor imperative, a îndemnurilor, uneori exprimate în poezia Elenei Văcărescu eliptic sau interjecţional. Debutul ex abrupto, de discurs ciceronian este caracteristic ambelor poezii, la Andrei Mureşanu, Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, la Elena Văcărescu, Sus măreaţă naţiune, frânge-ţi lanţurile de criţă!

Convingerea într-o renaştere naţională se întemeiază la ambii poeţi atât pe mândria unei descendenţe nobile romane, cât şi pe un trecut istoric glorios. Este chiar o identitate în invocarea originii romane prin nominalizarea unuia din cei mai glorioşi împăraţi ai Romei antice: Traian. La Elena Văcărescu invocaţia e repetată printr-o apoziţie metaforică (Mândrul Cezar) şi completată cu invocarea lui Decebal:

O, poporul meu, privirea ta cea ageră împreună
Sclipăt negru, albastru fulger - din Traian şi Decebal.

În asemenea momente hotărâtoare, contemporanii – vorba lui Alecsandri – trebuie „să se măsoare cu-a strămoşilor ’nălţime”.

De aceea, pentru cei laşi, Andrei Mureşanu proferează aprige blesteme:
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama cu inima duioasă
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc.
Iar la Elena Văcărescu apare îndemnul îndepărtării
lor cu dispreţ, într-o antiteză cu cei bravi:
Hei, în lături cel ce n-are sânge de viteaz în vine
Bravii-şi cuceresc prin glorii fericirile depline,
Îndrăzneala li-e virtute, marşul lor e triumfal...

Ideea continuităţii slavei strămoşeşti despre care vorbea şi bunicul său, Iancu Văcărescu, în Marşul românesc:

Slava strămoşilor vestiţi
În cale vă aşteaptă,
La rând, românilor, păşiţi
Mergeţi pe calea dreaptă.

este exprimată de poeta Rapsodului Dâmboviţei prin interogaţie retorică:

Cum să piară agerimea de-altădată-n moliciune?

La Andrei Mureşanu, într-un timbru de alarmă (acum ori niciodată), prin îndemnuri repetate sau prin transferul acestor imperative, în rostirea Patriei, într-o metaforă comună în lirica patriotică paşoptistă:

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fiii-şi azi mână de-ajutor ...

Caracterul profetic, mai evident la Andrei Mureşanu, îmbracă la Elena Văcărescu forma unei metafore biblice, sugestie a sacrificiului pentru împlinirea idealului de întregire a neamului:

Cine-ar zice că-s departe de acest măreţ altar
Vremi de mari şi bravi voievozi?

În finalul Străbunilor, Elena Văcărescu îşi autodefinea astfel lirica sa patriotică, în continuitatea unei tradiţii a poeziei româneşti:

Iar vechiul vostru cântec
Îmbogăţit de vreme
Va înnoda prin glasu-mi
Ce-a fost cu ce va fi.

În contextul acestor fugare note paralele, vechiul vostru cântec poate fi nu numaicântecul străbunilor Văcăreşti, ci şi Răsunetul Iui Andrei Mureşanu, pe care citindu-lîmbogăţit de vreme, poeta creează acest marş patriotic, înnodând, prin glasul poeziei sale, ce-a fost cu ce va fi.

Ca pentru atâţia poeţi români care au urmat generaţiei paşoptiste, Răsunetul lui Andrei Mureşanu a constituit şi pentru Elena Văcărescu „un nucleu poetic”.