descendentă din dinastia literară
a Văcăreştilor, Elena Văcărescu,
deşi a scris poezii în limba franceză,
şi-a mărturisit legătura sufletească cu pământul
patriei şi cu spiritualitatea românească, care au
contribuit la originalitatea poeziei sale şi la
activitatea sa diplomatică pentru libertatea şi
independenţa României. O mărturiseşte
impresionant în Discursul meu de primire la
Academia Română (1934): „Iar dacă cineva mă
întreabă de ce-mi iubesc ţara, îi răspund: îmi
iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică,
din care s-a plămădit propria-mi originalitate:
Şi să nu se creadă că mă complac în contemplarea
unei imagini făurite de mine în colori de legendă
şi de vis. Nu eu am făurit aceste mari linii ale
sufletului şi firii româneşti, ci ele m-au făurit pe
mine.”
În anii dinaintea Primului Război Mondial,
Elena Văcărescu desfăşoară în ţară şi străinătate
o înflăcărată activitate patriotică, iar versul ei
devine adesea redutabil. Visul de a-şi vedea patria
reîntregită este ţelul suprem pentru care nici
o jertfă nu e prea mare. Numele său este frecvent
întâlnit – semnând poezii, mici eseuri, articole
– în paginile unor ziare şi reviste ca „Flacăra“,
„Adevărul“, „Universul literar“, „Revista idealistă“
ş.a. În Franţa, ea semnează în revista Annales,
poeziileLes Chants et Légendes du Cobzar, Mon
Pays, En Roumanie pendant la guerre.
Unul din poemele-manifest prin care
cunoaştem puternicele sentimente patriotice
ale autoarei se intitulează Debut, Nation!
(Sus, Naţiune!)
Sus, Naţiune!
Sus măreaţă Naţiune, frânge-ţi lanţurile
de criţă!
Orice clipă care trece, fie însă de viteaz;
Când obuzul pleacă iute, vulturul e-n biruinţă.
Codrii de stejari în lauri ramul să-şi preschimbe
azi!
Hei, în lături cel ce n-are sânge de viteaz în vine
Bravii-şi cuceresc prin glorii fericirile depline
Îndrăzneala li-e virtute, marşul lor e triumfal...
O, poporul meu, privirea ta cea ageră împreună
Sclipăt negru, albastru fulger - din Traian
şi Decebal.
Cum să piară agerimea de-altădată-n
moliciune?
Pe ţărâna-nsângerată fiii ţărilor străbune
Cad în sânge, dârzi matrozi...
Când ei par centurioane ale mândrului Cezar,
Cine ar zice că-s departe de acest măreţ altar
Vremi de mari şi bravi voievozi?
Poezia este o replică zguduitoare a
nemuritorului Deşteaptă-te, române! Inspirate
de momente cruciale în istoria poporului nostru
(Revoluţia de la 1848 şi Războiul pentru Reîntregire
1916-1918), poeziile dau glas unor idealuri scumpe
şi eterne în viaţa oricărui neam: libertatea şi
unitatea naţională.
Poate mai evidentă decât în idei este
asemănarea în retorica poeziilor: ambele au un
caracter de manifest, evident în frecvenţa
propoziţiilor imperative, a îndemnurilor, uneori
exprimate în poezia Elenei Văcărescu eliptic sau
interjecţional. Debutul ex abrupto, de discurs
ciceronian este caracteristic ambelor poezii, la
Andrei Mureşanu, Deşteaptă-te, române, din
somnul cel de moarte, la Elena Văcărescu, Sus
măreaţă naţiune, frânge-ţi lanţurile de criţă!
Convingerea într-o renaştere naţională
se întemeiază la ambii poeţi atât pe mândria
unei descendenţe nobile romane, cât şi pe un
trecut istoric glorios. Este chiar o identitate în
invocarea originii romane prin nominalizarea
unuia din cei mai glorioşi împăraţi ai Romei
antice: Traian. La Elena Văcărescu invocaţia e
repetată printr-o apoziţie metaforică (Mândrul
Cezar) şi completată cu invocarea lui Decebal:
O, poporul meu, privirea ta cea ageră împreună
Sclipăt negru, albastru fulger - din Traian
şi Decebal.
În asemenea momente hotărâtoare,
contemporanii – vorba lui Alecsandri – trebuie
„să se măsoare cu-a strămoşilor ’nălţime”.
De
aceea, pentru cei laşi, Andrei Mureşanu proferează
aprige blesteme:
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama cu inima duioasă
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc.
Iar la Elena Văcărescu apare îndemnul îndepărtării
lor cu dispreţ, într-o antiteză cu cei bravi:
Hei, în lături cel ce n-are sânge de viteaz în vine
Bravii-şi cuceresc prin glorii fericirile depline,
Îndrăzneala li-e virtute, marşul lor e triumfal...
Ideea continuităţii slavei strămoşeşti
despre care vorbea şi bunicul său, Iancu Văcărescu,
în Marşul românesc:
Slava strămoşilor vestiţi
În cale vă aşteaptă,
La rând, românilor, păşiţi
Mergeţi pe calea dreaptă.
este exprimată de poeta Rapsodului
Dâmboviţei prin interogaţie retorică:
Cum să piară agerimea de-altădată-n moliciune?
La Andrei Mureşanu, într-un timbru de
alarmă (acum ori niciodată), prin îndemnuri
repetate sau prin transferul acestor imperative,
în rostirea Patriei, într-o metaforă comună în
lirica patriotică paşoptistă:
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fiii-şi azi mână de-ajutor ...
Caracterul profetic, mai evident la Andrei
Mureşanu, îmbracă la Elena Văcărescu forma
unei metafore biblice, sugestie a sacrificiului
pentru împlinirea idealului de întregire a neamului:
Cine-ar zice că-s departe de acest măreţ altar
Vremi de mari şi bravi voievozi?
În finalul Străbunilor, Elena Văcărescu
îşi autodefinea astfel lirica sa patriotică, în
continuitatea unei tradiţii a poeziei româneşti:
Iar vechiul vostru cântec
Îmbogăţit de vreme
Va înnoda prin glasu-mi
Ce-a fost cu ce va fi.
În contextul acestor fugare note paralele,
vechiul vostru cântec poate fi nu numaicântecul
străbunilor Văcăreşti, ci şi Răsunetul Iui Andrei
Mureşanu, pe care citindu-lîmbogăţit de vreme,
poeta creează acest marş patriotic, înnodând,
prin glasul poeziei sale, ce-a fost cu ce va fi.
Ca pentru atâţia poeţi români care au
urmat generaţiei paşoptiste, Răsunetul lui Andrei
Mureşanu a constituit şi pentru Elena Văcărescu
„un nucleu poetic”.