Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
6 ianuarie 1971 de Constantin Ţoiu


Ideea că între toţi oamenii de pe pământ există alte graniţe decât cele geografice, graniţele culturii şi experienţelor individuale, dobîndite; precum şi cele ce îi despart în ce priveşte dispariţia fizică, felul cum acceptă ei trecerea dincolo, unde dispar toate frontierele în haosul aparent al universului, unde toate religiile au încercat şi încearcă să dea, logic, sensul unei reîntoarceri cândva, al unei contra-morţi, speranţa învierii...

De unde, ideea că, înfăţişându-te înaintea Forţei supreme, vei da neapărat socoteala pentru tot ce ai făcut cât trăişi...

Pe Miron Radu Paraschivescu, marxist de salon, cum îi ziceam, categorie inventată de mine pentru intelectualii noştri fini, majoritatea franco-foni şi de stânga din născare, îl preocupă moartea în ultimul timp. Mereu se gîndeşte la ea, mai ales de când s-a întors acasă la Văleni, de la Paris, unde a fost consultat la o clinică celebră.

Autorul Cânticilor ţigăneşti are o minte extrem de ascuţită şi un umor pe măsură. Vezi, Lena – îi spune el din când în când, soţiei lui hazlii ce se joacă mereu cu o buclă rebelă şi se uită la noi cruciş – vezi şi tu, că nu mai am de ce să trăiesc... uită-te şi tu, – şi îi arată un ziar pe a cărui manşetă scrie cu litere de o şchioapă... Să luptăm pentru triumful socialismului biruitor, – şi ne făcuse semn cu ochiul, în derâdere.

Miron avea faţă de activiştii superiori ai vremii un dispreţ şugubăţ. Ne înveselea pe toţi imitându-l cu poticneli, cu gramatica devastată, mai ales pe Chivu Stoica. (Tot aşa ar fi făcut şi azi, dacă ar fi trăit, imitînd vorbirea apoplectică a unui Cozmâncă)

Numărul de ziar îl purta în ziua aceea asupra lui ca pe o probă de dosar, ziar căpătat în avionul ce-l aducea de la Paris, de pe Aeroportul Le Bourget, la Bucureşti... Fusese prima întâlnire cu ţara, primul lui contact cu regimul – pe care în sinea sa îl detesta – după săptămânile petrecute în capitala Franţei. Am avut şi eu în mână acel număr din „Scânteia“, – am pipăit, am simţit hârtia sură, negricioasă, scămoşată, paginaţia săracă, fără ştiri reale, fără comentarii reale şi pe care l-ar fi întrecut orişice ţară africană recent alfabetizată... Vezi, Lena, – parcă îl aud – vezi şi tu dacă mai am pentru ce să trăiesc – comunismul, visului din tinereţe!

La Paris, doctorii fuseseră uluiţi de halul de uzură în care se afla organismul său. Şi-l arătau unii altuia intrigaţi, iar Miron îmi spusese că îl auzise pe unul zicând, ca despre o maladie cunoscută, că pacientul vine din est... Avea cam 40 de kilograme, era un muribund încă în marş...

Nu înţelegeam pe atunci ce înseamnă că trebuie să te împaci cu moartea. El, care toată viaţa fusese un ateist având pasiunea cunoaşterii, a tipăriturilor, a literei imprimate pe hârtie, îşi trăia cele din urmă zile cu acel surogat de gazetă pe care din când o ridica la ochi parcă nevenindu-i să creadă că se numea publicaţie. Ca şi cum soarta însăşi s-ar fi răzbunat pe participarea lui MRP, – de neînţeles pentru un intelectual ca el, – la redactarea putrefacţiei poeziei, pamfletul odios antiarghezian, apărut sub semnătura dinastiei A. Toma, tot în organul „Scânteii“ la care acum se uita ca la o zdreanţă. Autorul periferic al Cânticilor ţigăneşti poate că pizmuia în secret Florile de mucigai ale poetului din Mărţişor, tot periferice şi ele, însă cu totul altfel.

O generaţie întreagă şubrezită de presiunea teribilă a stalinismului, cu toate derivaţiile lui intervenite, mai bine sau mai prost mascate.

Nu-i vorba aici atât de suferinţa fizică. De uzura ei. Cât de stricăciunea, defecţiunea morală, de halul în care poate să ajungă un schelet de patruzeci de kile, care gândeşte încă, având gândirea complet schilodită...

Nu ştiu dacă medicului francez, uimit de starea fizică a lui Miron Radu Paraschivescu, îi va fi dat vreodată prin minte că, pe lângă graniţă, pe lângă cortina interioară a pacientului român, – cortina istorică de fier, propriu-zisă, greu de uitat, era, la urma urmelor şi în definitiv, simplă joacă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara