debutul lui Cezar Baltag cu volumul Cununa
de aur s-a produs în acelaşi an, 1960,
cu intrarea în literatură a lui Nichita
Stănescu, care îşi deschidea atunci orizontul liricii
prin Sensul iubirii; pe cei doi îi unesc, dar îi şi
despart multe lucruri în ordinea structurii interioare
a paradigmei poetice şi de sensibilitate, poezia lor
marcând, însă, decisiv configuraţia de ansamblu
a liricii noastre contemporane.
Astfel, printre diferenţele cele mai vizibile se
numără modalitatea de abordare a categoriei
departelui, în „cheie“ eminesciană la Nichita Stănescu,
apoi la Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Mihai
Ursachi, Virgil Mazilescu, Adi Cusin, Cezar Ivănescu
şi, mai departe, la poeţii generaţiei 1980, în
vreme ce, în lirica lui Cezar Baltag, începând chiar
cu volumul de debut, continuând cu Vis planetar
(1964) Răsfrângeri (1965), Monada (1968), Odihnă
în ţipăt (1969; 2010), Şah orb (1971), Madona din
dud (1973), Unicorn în oglindă (1975), Poeme (1981),
Dialog la mal (1985), Euridice şi umbra (1988),
Chemarea numelui (1995; 1999), Ochii tăcerii (1996),
Liniştea versului (1997), departele e sursa tuturor
spaimelor pentru că, iată, toată poezia sa stă sub
semnul căutării aproapelui, în ambele sensuri
ale cuvântului: aproapele, opusul departelui şi
aproapele-Celălalt marchează teama de singurătate,
e o continuă căutare a aproapelui din departe, câtă
vreme, în alte paradigme lirice, regăsim teroarea
prezenţei Celuilalt, a veşnicului călău.
Departele, illo tempore nu reprezintă, în
lirica lui Cezar Baltag, vârsta de aur şi nici sursa
unor misterioase tristeţi, ci ţipătul, teroarea absenţei
Celuilalt, uitarea, „viperă blândă“, care stinge
orizontul, iubirea care se duce „în margini de
margini“, memoria care pleacă tăcând-semnalând
neîntoarcerea, deplina suferinţă a lipsei celui de
alături, surparea spaţiului vital: „A fost un om/ care
era eu însumi./ Eu merg în locul lui./ Şi cel ce mergen
mine este golul“, scrie Cezar Baltag în poemul
Uitarea, delimitând cei doi oameni, al aproapelui
şi cel al departelui, pentru ca, într-un alt text de
referinţă, Astarteea, aproapele şi departele să aibă
nu doar oamenii lor care „se devastează reciproc“,
ci şi timpul lor specific: „Toate au timpul lor,/ şi
pentru tot lucrul sub cer este timp:/ timp pentru
departe şi timp pentru aproape,/ timp de sunet şi
timp de lipsă a sunetului,/ timp pentru niciodată
şi timp pentru oricare timp./ Cine se grăbeşte?
Timpul trebuie măcinat./ Zeul paşilor recheamă
trecutul./ Ştiu bine cine eşti şi cine nu eşti,/
spuse ea, sfâşiindu-mă“.
cum se vede, dinamica raportului
aproape/departe se ascunde mereu întro
poveste, în structurile unui basm, ale
unei ghicitori („de tine-o ghicitoare mă desparte“,
scrie poetul în Nu-i pot răspunde Sfinxului), ale
unei întrebări, ale unei hieroglife dintr-o limbă
necunoscută care scrie viaţa poetului, ale unei
poveşti care poartă vorbele Eclesiastului (ca în
Remember: „Ştiu un zvon pe de rost,/ clipa trece
în zi:/ ce va fi a mai fost,/ ce a fost va mai fi“): poetul
e un narator pentru sine însuşi: „Narator pentru
sine însuşi/ al propriei poveşti,/ lasă loc de
trecere pentru alţii/ prin viaţa lui;/ sală de aşteptare/
a spiritului,/ naos al păcatelor altora,/ interioritate/
ce nu-i mai aparţine,/ gară de joncţiune/ a celor ce
vin/ a celor ce pleacă/ a celor ce nu s-au născut încă“
(Poetul).
Dacă aproapele din departe spune povestea
fiinţei, poezia lui Cezar Baltag creşte din ceea ce
aş numi un scenariu mitologic, deschizând astfel
calea unor poeţi precum Ileana Mălăncioiu, Ioanid
Romanescu, Nichita Danilov, George Vulturescu.
Patru sunt nivelele acestui substrat al liricii lui
Cezar Baltag. Primul – nu în ordinea importanţei,
ci pentru că e chiar la prima vedere – se află în
mitologia greacă, intrând în poezie pe calea codului
cultural; otrăvitorul Antares, Parcele, Afrodita
Urania şi Afrodita Pandemos, palida Hecate, „onestele,
dragele mele erinii/ care mă urmează pretutindeni/
cu aerul lor visător şi absent“, Apollo, câinii lui
Acteon, Astartes, Artemis sunt protagoniştii a căror
simbolistică din mitologie fixează structura de
suprafaţă a poemelor: iată unul dintre modele:
„Artemis plină, Artemis în descreştere, Artemis
nouă,/ Artemis în primul pătrar./ Şi la amin de vară
Vânătorul adulmecând zeiţa./ Şi în jurul lor lumea
ca un somn ori o căşunătură. În auz/ vorba cu viscol
solomonar./ Muritor, în umbră de boz, aprins ca
un muget. Fântânile îi/ strigă buzele într-o sete
inversă./ Aerul îi cheamă plămânii în caere de oftat./
Unde este ţipătul în care trebuie să-l îngropi, Zână,
unde îi/ este numele care-l ascunzi?/ Reazămă-
Ţi, arcul, descinge-Te, scoate-Ţi tunica./ Despleteşte-
Ţi părul să-l pieptene ştiucile râului./ Ia apă în
pumni./ Dă înotului braţele Tale, Diană, în apa
limpede şi furioasă/ ca un lătrat de câini la marginea
toamnei./ Cine te mai poate feri, zeiţă, de
privirea unui muritor?/ Şi în jurul lui lumea e ca
un somn ori căşunătură. În auz îi/ foşneşte viscol
solomonar./ Acteon, acum e rândul Ei să te Vadă.
E rândul Tău,/ luminoaso, naşte-l cerb şi blesteamă-
l./ E rândul Tău, Doamnă, înrăieşte câinii şi pierdel./
Viscolul îi smulge hainele, dar inima lui aleargă,
zodiile îi/ sângeră umerii, dar numele lui nu se
poate opri./ Râs cu trei capete şi ţipăt împietrit şi
muget şi în urmă/ tăcere./ Cel lătrat de propriii
ochi a fost devorat de vedere./ Somnul l-a înghiţit
ca un labirint carnivor./ Dar vederea lui se întoarce
iarăşi la Tine“ (Vederea).
acest poem care, pentru a-i desluşi înţelesurile,
pare a trimite la dicţionarul de mitologie
greacă, introduce subtil cel de-al doilea
palier al substratului mitologic: „viscolul solomonar“
face parte dintr-o altă constelaţie simbolică, cu
rădăcini solide în mitologia noastră; solomonarului
cu atribute şamanice, i se adaugă, în poezia lui
Cezar Baltag, marea Mumă, o figură lirică amintind
de unul dintre simbolurile centrale ale poeziei lui
Lucian Blaga, apoi, Ţintaura („Când oi asfinţi, tu
te-i ofili, când oi scăpăta, tu te-i întrista./ Aşa
cum cicoarea este blestem de Soare, tot astfel/
Ţintaura, sora grâului, este sora suavă a cailor,
surâsul lor/ vegetal./ Două năpârci negre, din guri
încleştate, din cozi înnodate,/ strâng lângă flăcările
coamei zăbala Ţintaurei“) şi Rariţa: „Greul, căţelulpă
mântului se simte pe el însuşi ca o apăsare/ şi
răzbit de propria sa greutate, începe să latre în
hohotul/ unei inimi. Aici era zborul, aici fusese
căderea, nemişcarea/ doarme la mijloc ca o fântână
în cumpănă. Un fluture/ lenevos pâlpâie în odaia
auzului meu, o şoaptă mare îmi/ coboară bărbia în
piept, un vânt încet îmi închide/ pleoapele./ Aud
un cal galopând rar, ca un orologiu din veac în veac,/
aud respiraţia unui nor de demult, aud foşnetul
coasei unui/ demon în iarba stelelor./ Departe, la
margini de margini, unde nu mai este nimic,/ unde
inima mea nu mai poate trimite sângele, acolo
doarme / un şarpe, acolo se roteşte o pajură ,
acolo răsare Rariţa peste/ frunza unui alun şi un
stol de vrăbii încete piaptănă părul/ fecioarelor.
Acolo plânge floarea care naşte un om, acolo/ se
deschide umbra de miere a fulgerului“ (Greulpă
mântului ).
Acest palier produce, în fapt, structura de
profunzime a liricii lui Cezar Baltag, constituind
şi cel de-al treilea nivel al substratului mitologic;
marea Mumă, Ţintaura şi Rariţa – plante folosite
în practici magice, în descântece, vrăji, deochi, în
comunităţile arhaice – aduc forme lirice care trimit
la credinţa în deochi, în aceeaşi logică a raportului
aproape/departe. Deochiul, solomonarii şi descântecul,
dar şi bocetul sau cântecul din jocul copiilor (Dea
Baba-oarba, De-a râsul, An, den, dez etc.) structurează
poezia lui Cezar Baltag în jurul unor simboluri
cu o mare forţă de sugestie, membrane foarte fine
ale unui filtru unic de percepere a lumii şi
sinelui, a aproapelui şi departelui: toate aceste
simboluri sunt ale Nordului, punctul „din carencepe/
numai sud şi sud şi sud şi sud şi sud“, pustia
unde, pentru o nouă geneză, elementele primare
se mişcă, se adună, fac şi desfac viaţa însăşi. Mai
întâi, fiinţa se „reinclude“ în cremene, într-o lume
de piatră: „Nici un miracol de-atâta timp. Nici-o/
mirare. Deschid şi închid/ la loc/ ochii mei de piatră
cu lacrimi/ de piatră/ şi văd/ printre genele mele
de piatră/ o pasăre/ de piatră cu aripi de piatră/
zburând de-asupra inimii mele/ care nu vrea şi nu
vrea şi nu vrea/ să împietrească/ odată/ pentru
totdeauna/ în lumea asta/ de piatră/ În lumea asta
cu totul/ şi cu totul/ de piatră“ (De atâta timp). În
poezia lui Cezar Baltag, piatra sufocă, adapă nimicul,/
(„Înapoi/ la izvoarele fugii,/ unde curge fântâna
nimicului,/ acolo pasc leii nimicului/ şi spaţiul se
face de piatră,/ acolo pasc leii nimicului/ şi piatra
adapă nimicul,/ acolo pasc leii nimicului/ şi nimicul
în nimic se dizolvă/ şi nimicul macină umbra/
nimicului/ şi nimicul spală urma nimicului“, scrie
poetul în Somn), se asociază infernului: ora piatră
este ora poeziei, cum se spune în poemul Poarta
paradoxală. Lângă piatră, şarpele domină acest
al treilea nivel al substratului mitologic din poemele
lui Cezar Baltag; şarpele încolăcit şi vipera care
„încaieră zgomotele“, şarpele care doarme la margini
de margini, departe, în lătratul lugubru al căţeluluipă
mântului şi în umbra pe care o lasă rotirea păsării,
înlăuntrul fiinţei („De treizeci de mii de ani/ se
luptă în mine/ Şarpele şi Pasărea/ într-un neîntrerupt
strigăt de furie/ pietre şi solzi/ Pasărea devoră
Şarpele/ care zboară/ Şarpele sugrumă Pasărea/
târâtoare/ două roţi de foc/ care se izbesc una de
alta/ şi zilele sar de-a lungul întunericului/ ca nişte
scântei“, se spune în Mit), şarpele din fântână şi
şarpele cu stea în frunte sunt mereu asociaţi cu
lumea de dincolo, cu departele care a devorat
aproapele, trimiţând poetul, un alt Orfeu, în infernul
imperfectului, al trecutului neîncheiat.
În sfârşit, al patrulea nivel mito-poetic este
cel creştin; Cezar Baltag este un poet profund
religios, fapt relevat nu doar de folosirea unor
sintagme consacrate în cântările bisericeşti şi de
Sfânta Liturghie – „lumină din lumină“ şi „uşile,
uşile, cu înţelepciune“ din poeme precum A plecat
memoria noastră tăcând şi Uşile – şi de evocarea
Cinei celei de Taină în The last supper, cu frângerea
pâinii, vânzarea, dar şi cu speranţa „intrării tuturor
în lumină“, ci, mai ales, în ritualul special din această
rugăciune: „Rănit de-o sete care nu poate s-o mai
stingă/ nici flacără, nici apă, nici timp neuniform/
îmi prăbuşesc cascada sângelui meu ce strigă/
pierdut în amfiteatrul unui auz enorm/ Decapitată
zâna, poetul încă doarme/ un vis din care nu se
va mai trezi uşor./ De nu c-un fir de soare în
lumea asta, Doamne/ măcar c-o înviere tot
le erai dator/ Mă-ntreb de-a ta lumină sângele
meu străin e?/ Străină e tristeţea cu care azi
te strig/ Eu nu te rog, tăcere, nimica pentru
mine:/ Dacă ne pierzi în noapte, în cer se face
frig./ Voinţa mea nu-ţi cere să-ntorci în stalactite/
vocalele durute pe care ţi le-aştern,/ dar de jertfeşti
iubirea atunci măcar trimite/ Femeia în lumină,
Poetul în Infern/ De astăzi inocenţă, vai, gândul
nu mai are/ şi semnul zânei bune n-am timp să-l
mai aştept,/ Îngerii mei, pavaţi-mi cu stele căzătoare/
Sahara arzătoare spre care mă îndrept“ (Ad inferos).
Acestui substrat mitologic, structurat, cum s-a
văzut, pe patru niveluri i se asociază orfismul; ca
şi în cazul desfăşurării substratului mitologic.
tema e la fel de vizibilă şi în poeme precum
Ultimul Orfeu sau Răsfrângere cu spini,
constituind pattern-ul de basm pentru
celelalte „poveşti“, ale lui Tristan şi Isolda, Paris
şi Elena, eul liric şi Elena, Ioana. Cu totul originală
este circumscrierea argintului în tema orfică; poetul
descoperă, pe strada Cuţitului de Argint, inelul de
argint al poeziei, cântecul-inel, cum îi spune în Un
zeu pe jumătate sunet, care desfăşoară spre departe
„filtrate straturi de argint fecund“: în fond, între
substratul mitologic şi cântecul ultimului Orfeu
e o relaţie de geneză reciprocă, cântul şi spaţiul
mito-poetic născându-se unul din celălalt, deodată,
simbolul, figura mitologică şi „zgura de argint din
auz“, în lumină, în poezie adevărată: lumină din
lumină, durere din durere, adică: „Cine se răstigneşte
pe sine/ în naşterea sa?/ Ochii bat lumile,/ ochii
treieră lumile,/ lăcuste de ploaie uscată/ forfotesc
în hazard./ Mă dau spre lumină/ lumilor/ şi voi avea
umbră/ şi ochiul va arde văzând/ şi vederea va fi
vinovată de sunete./ Iată, trec pragul fiinţei/ şi ca
lupii ce tabără prada/ sar asupra mea simţurile./
Iată, îmbrac incendiul/ cărnii mele/ şi respiraţia
mă ţese/ cu o suveică de zgomot, nimicitoare/ între
a fi şi a nu fi./ Lumina depune cenuşă/ şi zgură
de argint/ în auz,/ ochiul arde văzând,/ urechea e
vinovată de sunete/ Durere din durere. Nicăieri
adevărat/ din nicăieri adevărat./ Născut iar nu
făcut. Şi ca un orb de mână/ în lume petrecut./ Totul
e moară a totului,/ totul e capcană a totului,/ ca
şarpele încolăcit pe coasă/ astfel/ vin eu din tânărul/
meu mormânt“ (Durere din durere).
