Nu ştiu de ce, dar în ultimul timp, la sfîrşitul fiecărui an îmi spun „ce greu a fost...” şi sper în unul nou, mai tandru. Un sentiment recent. Apăsător, însă.

Îmi doresc mereu să mă contaminez de la cîţiva prieteni ceva mai optimişti. Entuziasmul schimbării nu ţine mult. În jur, multă agresivitate şi foarte puţină generozitate. Raportul este dezarmant. Salvarea este pe cont propriu. Dacă mă aşez la taifas cu lunile din urmă, însă, culorile se luminează, imaginile se îmblînzesc, ca liniile dealurilor de la Sibiel. Îmi dau seama, încetîncet, că miracolul e în preajma mea! Aşteaptă să-l simt, să-l observ, să-l primesc. Voalurile zilelor şi nopţilor se aştern unele peste altele şi, uneori, îmi zăresc doar cearcănele. Dacă mă apuc să dau jos păianjenii, de prin toate cotloanele, văd linii şi contururi frumoase, văd bogăţia din sufletul meu, minunile care se strîng, poate prea tăcut, poate prea sfios.
Într-o seară, nu de mult, la Ateneu, deşi bolnavă şi ameţită de pastile şi suferinţă, am văzut lumina simplă şi adevărată care poate să-ţi aducă, în cîteva ceasuri, cît nu primeşti în ani. Jordi Savall este un muzician şi un artist desăvîrşit, rar. Caută reflexe din alte timpuri, ascunse de oboseala şi ignoranţa noastră. Unul dintre proiectele sale fabuloase este „Dimitrie Cantemir. Cartea ştiinţei muzicii şi tradiţiile muzicale sefarde şi armene”. Împreună cu „Hesperion XXI”, ansamblul său, şi cu muzicieni invitaţi din Turcia, Jordi Savall m-a plimbat prin lumi necunoscute, nebănuite, m-a ajutat să aud lamentaţiile şi şoaptele rugăciunilor, neliniştea Bosforului, amestecul unor inflexiuni ciudate – turceşti, greceşti, armene, evreieşti – cîntate pe instrumente sosite dintr-o poveste a Şeherezadei. Erudiţia şi filosofia unor culturi ce au convieţuit, sofisticat sau nu, strecurate în minte simplu, foarte simplu, de energia unor artişti care şi-au contopit, în faţa mea, farmecul şi iscusinţa plîmbîndu-şi mîinile şi degetele pe instrumente ciudate. Supraveghiaţi discret de Jordi Savall. Concertul din 7 decembrie a fost pus la cale de Institutul Cultural Român şi a fost dedicat lui Monserrat Figueras, cea cu care Savall a creat şi a trăit patruzeci şi cinci de ani. S-a stins cu o săptămînă înainte de venirea lor la Bucureşti. La sfîrşitul primei părţi, ca şi la sfîrşitul concertului, întunericul a luat complet locul luminii, iar vocea ei rafinată şi nobilă s-a auzit parcă din altă lume. Noaptea, tîrziu, am citit rîndurile pe care Jordi Savall le-a scris despre ea, despre muzică, iubire şi miracol. Le citesc de atunci mereu, ca pe o rugăciune, şi le aştern mai jos, ca să împart miracolul cu dumneavoastră:
„Am avut privilegiul să împart cu Montserrat 45 de ani de viaţă intensă şi rodnică. Mi-a fost prietenă, tovarăşă, iubită, mamă, muză, magistru şi sfetnic în toate momentele vieţii noatre. A fost o mare artistă, dar mai mult de atît, tot ce a realizat în viaţă a fost impregnat de acea lumină care ne învăluia, făcută din iubire absolută, din sensibilitate extremă, din generozitate şi din acea căutare neobosită a dialogului şi a căilor care ne duc spre pace şi armonie prin emoţii, prin spiritualitate şi graţie. Acea graţie, cum spunea La Fontaine, mai frumoasă decît frumuseţea. Îi plăcea să ne amintească mereu că «mai presus de orice, cel care cîntă un cîntec de leagăn are grijă să dea ce are mai bun în el, şi asta nu e altceva decît un act de iubire care, astfel, îi oferă copilului experienţa esenţei vieţii». Îţi mul- ţumim, Montserrat, că ne-ai învăţat că «nu ajunge să asculţi muzica cu auzul, trebuie să o asculţi cu sufletul »”.

La începutul lunii iulie, am plecat la Chişinău. Şi am simţit, a nu ştiu cîta oară, ce spunea Montserrat Figueras. Am vrut să-l ascult pe Dan Grigore cîntînd Beethoven, Concertul nr.5 pentru pian şi orchestră cu Misha Katz dirijor, la Sala cu orgă. Am ascultat cu sufletul. Am descifrat, mai bine, complicitatea acestor personalităţi diferite, relaţia lor ciudată şi profundă. Mi s-a părut că mă însoţesc cu doi vrăjitori, cu doi şamani care îmi spun povestea lumii. Iubirea şi păcatul erau în felul lor de a înţelege muzica. Într-o sală arhiplină, miracolul a coborît încet, încet, a ordonat haosul din noi, ne-a eliberat de orice strat rezidual şi ne-a însoţit spre întîlnirea cu ce a lăsat Dumnezeu ca binecuvîntare în unii dintre noi: spiritul. Înţelepciune, experienţa unor vieţi asumate, filosofia unei partituri, o formă de spectacol, un fel unic de a fi singur şi, în acelaşi timp, cu celălalt, o linie de lumină stranie, ca cea lăsată de Lună pe întinsul mării: Dan Grigore şi Misha Katz. Oraşul acela cu troleibuze ca cele din copilăria mea, cu tarabebazar întinse pînă în gura sălii de concerte, cu maşini din filme indieno-americane, cu oameni care vorbesc în două limbi, oraşul acela ca din vis a topit în el, în esenţe stranii, şi în amestecuri de toate felurile, taina întîlnirii. A omului cu omul. Peste cîteva luni, la Bucureşti, într-o toamnă fără de sfîrşit, am înţeles, tot datorită lor, a lui Dan Grigore şi a lui Misha Katz, filosofia Concertului nr.4, scris de Beethoven pentru pian şi orchestră.

I-am spus cîte ceva din cele două seri lui Toca. Aşa am făcut gheme de poveşti despre nopţile din Festivalul „Enescu”, despre şederile noastre în grădini armonioase, în sunetele fabulos aduse pe pămînt de Il Giardino Armonico, de Perahia, de Berezovski, de Barenboim, de Zubin Mehta... Ne căutam din priviri la concerte la care, spunea el, nu vine chiar toată lumea. Mă rog, forma noastră de complicitate. Ca şi drumul pînă la Caracal, pentru Mihaela Toniţa şi pentru Ştefan Iordache, pentru nebunia lui Marius Tucă de a face acolo teatru, festival. Cîmpurile de rapiţă galbenă mi-au furat visele şi prietenul... Ne promiteam mereu, solemn, că vom sta mai mult împreună. „Să mori, să dormi...”...

O altă poveste de toamnă se numeşte Toma Caragiu. La Ploieşti. Unde Lucian Sabados, directorul teatrului ce poartă numele marelui Toma, şi-a onorat o promisiune făcută sieşi, ce l-a înnobilat şi pe el, şi teatrul său, şi trupa de acolo, şi oraşul...O poveste de toamnă care rămîne pentru mine sub lumina unei familii rare, o poveste ce-şi găseşte cheia în chipurile din expoziţia lui Geti Caragiu, „Clovnul şi ai lui” şi în miracolul re-naşterii unui spectacol, „Trei surori”, făcut de Alexandru Dabija acum ceva ani. O mare lecţie de teatru şi de viaţă.

Poate şi de asta nu m-am mirat din cale-afară cînd l-am văzut pe Lucian Sabados pe 12 decembrie seara, la Bucureşti. Teatrul Odeon a împlinit o sută de ani. O sută de ani de cînd arhitectul şi inginerul Cerchez a făcut, pe proprietatea celui mai mic dintre fii lui Nicolae Lahovary, o bijuterie, un teatru unic, splendid, care ne bucură şi astăzi privirile, sufletele... Mai multe, mult mai multe despre o seară de graţie, la începutul anului pe care, cum spuneam, îl aştept mai tandru, mai îngăduitor cu mine, cu cei pe care mă străduiesc şi învăţ să-i iubesc.

Din iubire vine totul. Fără iubire nu există decît iluzii multe şi deşarte. Asta spune Radu Beligan la nouăzeci şi trei de ani. Sărbătorit de Teatrul de Comedie şi de Banca Naţională Română, într-o clădire ce poate să te facă prizonierul unor înălţimi spirituale ameţitoare – sediul băncii –, Radu Beligan a surîs prietenilor, celor cîţiva actori cu care a ctitorit trupa Teatrului de Comedie, şi nu numai. Radu Beligan rămîne unul dintre personajele majore pe care le-am întîlnit, pe care continui să-l descopăr, iarăşi şi iarăşi... Sub candelabre maiestuoase, în săli de marmură pline de fast reţinut, am ascultat colinde cîntate de Corul Madrigal. Vă amintiţi cum stăteam la coadă, înainte de 1989, ca să cumpărăm discuri cu aceste colinde, interpretate dumnezeieşte de corul Madrigal al lui Marin Constantin?... În decembrie ’89, repetam cu colegii mei de facultate, în podul de la Litere sau în săli ascunse, întunecate şi reci, aceste colinde. Ascultam de o mie de ori, repetam de milioane de ori ca să mergem şi să ne colindăm profesorii, să cîntăm în metrou, în troleibuze şi autobuze, ca să aducem lumină şi bucurie, ca să ne spunem că nu ne este frică...