Nu aş fi scris acest articol acum, dacă aş fi văzut că instituţiile de
cultură care-i poartă numele şi altele care au menirea să slujească
memoria
nu ar fi trecut cu nepăsare
totală poate cel mai important
eveniment din viaţa poetului
Mihai Eminescu – debutul său
literar acum 150 de ani în revista
„Familia”, din Budapesta,
nr. 6 din luna februarie-martie
1866, cu acel binecunoscut
salut al lui Iosif Vulcan, directorul
acelei publicaţii ce nu avea nici
un an de la apariţia primului
număr.
Curajul junelui, încă elev la Cernăuţi,
după ce publicase în „Lăcrimioarele
învăţăceilor” poezia La mormîntul
lui Aron Pumnul, de a trimite tocmai
la Budapesta, într-o oază de început
de românism aşa cum dorea el să fie
românismul – prin manifestări de
acest fel, cultural şi scris, să rămînă,
vorba latinească „scripta manent” –,
să trimită, deci, la revista „Familia”
poezia De-aş avea, în grafia de atunci
De-aş ave. Fără să pregete un pic,
Iosif Vulcan a simţit în acea poezie
de trei strofe, fiecare în opt versuri,
talentul celui ce nu peste mulţi ani,
din timpul vieţii, urma să devină
„poetul naţional”. Tot el a decis
să-i schimbe şi numele din Mihail
Eminovici, aşa cum se numea în acte,
şi cum junele poet îşi semnase poezia,
în Mihai Eminescu, deschizînd coloanele
revistei sale celui mai mare poet
român al tuturor timpurilor. Prin
urmare, nu numai 150 de ani de la
debutul în poezie al lui Eminescu
trebuia să fie în atenţia instituţiilor
care au această menire, ci şi 150
de ani de la botezul poetic al celui
care urma să fie poetul naţional al
românilor de pretutindeni. Poate
că li s-o fi părut un lucru lipsit de
importanţă, poate că nu asta le
este menirea celor care au în grijă
memoria vieţii şi operei poetului?
Cine ştie!
Noua redacţie a revistei „Familia”,
condusă de poetul Ioan Moldovan, a
sărbătorit anul trecut 150 de ani
de la înfiinţarea ei, iar anul acesta,
în luna mai, 150 de ani de la debutul
poetic al lui Mihai Eminescu şi, evident,
150 de ani de la botezul făcut numelui
de Iosif Vulcan. Prin urmare 150
de ani de poezie semnată Eminescu,
150 de ani de la deschiderea oferită
de Mihai Eminescu limbii române
scrise şi vorbite corect, 150 de ani
de fapte culturale care au stat sub
numele şi marele lui talent. Poate că
nu este o cifră atît de revelatoare
pentru unii, poate că este doar o dată
acolo, demnă de ignorat sau chiar
dată uitării… Un gest care se alătură,
negreşit, fără abatere celor care l-au
pus la colţ pe Eminescu de-a lungul
istoriei.
De la „înfierările critice” ale
„celebrului Grama”, care dacă nu ar
fi făcut acele afirmaţii despre Eminescu
şi poezia acestuia chiar din timpul
vieţii fizice a poetului, nu l-ar fi
luat nimeni în seamă şi chiar de la
acea nefericită epigramă a lui Macedonski,
marele său contemporan, deranjat
de marele talent al confratelui aflat
într-o decădere a sănătăţii sale sufleteşti
şi mentale, pînă la atitudinile de mai
tîrziu ale unor „opinenţi” care l-au
ţinut deoparte de ochii cititorilor,
cenzurat şi ţinut la index de o ideologie
perdantă, cît şi „indicaţiile” unor
„conaţionali” care au simţit în poezia
şi articolele sale de presă un „xenofob”,
un „naţionalist” şi chiar un „antisemit”,
cît şi acum, la aceste poziţii de ignoranţă
ale celor îndrituiţi să se ocupe de
scoaterea în evidenţă şi readucerea
în memoria vie a unor date de referinţă
din viaţa şi opera lui Mihai Eminescu,
poetul naţional s-a luptat cu o societate
căreia îi dorea „la trecutu-i mare,
mare viitor”, aşa cum spunea în poezia
pe care o publica la doar 17 ani în
aceeaşi revistă „Familia”, nr. 14
din 1867. Poate aşa cred unii că
pot rămîne în istoria culturii româneşti,
legîndu-se într-un fel sau altul de
viaţa şi opera lui Eminescu, ori pur
şi simplu, fiind puşi să se ocupe de
aşa ceva într-un loc menit anume,
ignoră cu ostentaţie cele mai importante
date din viaţa şi opera celui pe care
pasămite îl slujesc.
Prin urmare, acest motiv m-a
determinat să scriu acest articol:
trecerea cu nepăsare, cu ignoranţă
de către cei care slujesc memoria
poetului la el acasă, peste poate
cea mai importantă dată din viaţa
operei eminesciene: debutul său
poetic, în februarie-martie 1866,
în revista „Familia”, revistă în care
Eminescu a mai publicat pînă în 1869
încă unsprezece poezii, deci în
total douăsprezece poezii, şi anume:
De-aş avea (nr. 6,1866), O călărire
în zori (nr. 14, 1866), Din străinătate
(nr.21, 1866), La Bucovina (nr. 25,
1866),Speranţa (nr. 29, 1866), Misterele
nopţii (nr. 34, 1866), Ce-ţi doresc eu
ţie, dulce Românie (nr. 14, 1867), La
Heliade (nr. 25, 1867), La o artistă
(nr. 29,1868), Amorul unei marmure
(nr. 33, 1868), Juni corupţi (nr. 4,
1869), Amicului F.J. (nr. 13, 1869).
Luînd în calcul cei trei ani de
colaborare la revista „Familia”, între
1866-1869, an cînd poetul a plecat
la studii la Viena, smuls de tatăl
său din sînul trupei Pascaly, cînd
aceasta se afla în turneu la Botoşani,
în salonul casei Sommer, Iosif Vulcan
a scris un Epiloc la primele poezii ale
lui Eminescu, care începe aşa: „Să
ne cunoaştem deplin p’un mare poet,
nu este de-ajuns să-l studiem numai
în culmea gloriei sale, cînd talentul
seu străluceşte mai admirabil, ci
trebuie să ne coborîm la începutul
carierei sale, la primele-i încercări
literare, ca astfel să putem constata
de unde a pornit, cum s-a dezvoltat
şi unde a ajuns şi pe temeiul acestora
în cele din urmă să-i putem face
portretul literar.” Asta o făcea pe trei
pagini de revistă Iosif Vulcan în
preajma morţii poetului. Un gest
de mare admirator al poetului,
neremunerat aşa cum sunt cei care
au menirea măcar să-şi aducă aminte
de momentele cele mai importante
din viaţa poetului. Iar debutul unui
poet este cel mai important moment
din viaţa sa, care-l duce sau nu
spre glorie. Pe Eminescu, şansa de
a fi debutat în revista „Familia”, la
doar şaisprezece ani, l-a dus spre
glorie eternă, glorie din care el n-a
gustat decît amărăciunea, glorie din
care acum se înfruptă unii care nu
au nici în clin, nici în mînecă cu poezia
lui Eminescu, cu viaţa marelui poet,
în general n-au nimic cu adevărata
cultură şi menirea lor, cei ce sunt
puşi acolo să slujească adevăratele
valori naţionale, să le ducă mai departe
viaţa şi opera.
Aniversarea a 150 de ani de la
debutul în poezie a lui Eminescu
trebuia să marcheze un moment
crucial în cultura română, aşa cum
aniversarea naşterii acestuia, în 2000,
prin grija unor personalităţi conştiente
de importanţa operei eminesciene,
a făcut ca Eminescu să fie trecut în
patrimoniul UNESCO, iar centenarul
morţii sale, în 1989, pe vremea
comuniştilor, să însemne un eveniment
de rezonanţă naţională, care a
atras atenţia asupra unei culturi cu
o pregnantă identitate naţională de
neconfundat. Dar se vede că trecerea
timpului, cu cît impostura este mai
aşezată pe culmile incompetenţei,
face ca astfel de momente să fie
marginalizate, minimalizate, ignorate,
date definitiv uitării. Oare cine se
face vinovat de astfel de fapte? Ce
scop se urmăreşte cu astfel de
lume care de la o zi la alta îşi ignoră
valorile, îşi pierde identitatea, dar se
află acolo, sus, la luarea deciziilor
menite să ne facă ai nimănui?!
Vom afla curînd? Vom afla vreodată?
Va mai dura mult?