pe foaia murdară de prea mult alb funebru
a dat în floare un prun pe care l-am gândit ani
îndelungi
iată-l
e beat de fericire că există
un lăstun şi-a aşezat
în crengile lui gracile şiragul de picături de sânge
al unui cântec d’antan
„deux etions et n’avions qu’un seul coeur”
şi nici n-am băgat de seamă că din grădină
a dispărut prunul acela deja bătrân şi a lăsat
locul gol şi n-a mai crescut nimic acolo
– a fost găsit la colţul străzii
prăbuşit peste textul acestui poem –
a dispărut şi lăstunul-
şi pata lui de cer s-a zdrenţuit şi apoi s-a pierdut
în înserare şi apoi în pământ
conturul durerii lui pe asfalt s-a şters şi el –
dar alături erai tu – acum nu mai eşti – acum
e doar zidul care nu mai sfârşeşte
dintre tine şi umbra ta pe foaia muşcată deja de negru:
„deux etions et n’avions qu’un seul coeur”
dar tu –
dar eu –
pe foaia de hârtie muşcată deja de negru
dă în floare
frica
un cântecel sugrumat de emoţie hălăduind liber
pe străzi şi vata de zahăr pe băţ
şi
suflul cald
al gurii tale lângă lobul urechii şi umbra unui
lăstun iţită nu se ştie de unde
mă fac să iau foc dintr-o dată:
„deux etions et n’avions qu’un seul coeur”
dar e prea târziu