Dezinteresul faţă de muzica savantă comportă o pluralitate copleşitoare şi neîndurătoare de pricini. Pluralitate cu semnificaţii atât de neasemănătoare unele cu altele încât nici o teorie nu ar putea să le cuprindă pe toate şi nici să le dirijeze. Copleşitoare şi neîndurătoare nu ca mistere ale trupului unor muzici inventate pentru a le ascunde lipsurile de la nivelul spiritului, ci ca forţe de neîmblânzit, ori ca drumuri spre ceva ce nu se cunoaşte încă. Şi ce poate fi mai incitant decât să întâmpinăm aceste muzici, mai în glumă, mai în serios, cu solicitare şi solicitudine. Iar dacă ne-am supune obiceiului de a nu ieşi din cercul întâmplărilor şi de a nu căuta cauza acestor pricini, cu siguranţă că am adopta principiul minţilor mărginite, ceea ce ar fi ca şi cum pentru propriile erori, ne-ar plăcea să găsim alţi vinovaţi. Căci mulţi dintre noi preferă mai degrabă să nu recunoască anume deznodăminte decât să măsoare şi să palpeze puterea legăturilor, a nodurilor şi verigilor ce alipesc discret, enigmatic un fapt de altul în ordinea unor temeiuri ale dezinteresului faţă de arta sunetelor. O artă care în copilăria ei nu zeflemisea şi nu se sulimenea niciodată; în schimb, se emoţiona în faţa gingăşiei şi graţiei necăutate, simţindu-se atrasă de frumuseţea frustă, pentru că ea însăşi, asemenea copiilor, era gingaşă, graţioasă, chiar frumoasă, iar între făpturile care se aseamănă se stabilesc legături tainice. Şi tot în copilărie muzica, de data aceasta în întruchiparea ei generică, originară, primordială, era scutită de acea dimensiune spectaculară, care ulterior a împovărat-o cu aspecte mediatice, secularizante. Producerea şi consumarea muzicii se săvârşea instantaneu, de către acelaşi individ sau colectivităţi, iar trăirea fenomenului sonor se integra unei ontologii şi gnoseologii esenţial sincre- tice, sinergetice şi sinestezice. Disjuncţia protagonist-spectator s-a petrecut odată cu re-poziţionarea muzicii dintr-un plan eminamente etici şi sacru, traversat de condiţia anonimatului, într-unul estetic şi profan, cronic paternitar. Pe de altă parte, entropia fenomenului muzical a cunoscut, ca proiecţie geometrică, la început o creştere logaritmică (foarte lentă), apoi o creştere polinomială (echilibrată), pentru ca în ultima fază, cea actuală, creşterea să fie exponenţială (extrem de rapidă). Din indisolubilă şi centripetă, arta sunetelor a devenit solubilă şi centrifugă. Or, ca orice alergător de cursă lungă, fenomenul sonor savant este şi el supus oboselii, epuizării. Osteneală şi extenuare accentuate pe fondul pierderii de viteză şi de ritm a gratuităţii, ingenuităţii şi purităţii imanente demersului creator. Probabil că dintr-o perspectivă ontologică, muzica e guvernată şi ea de legi extrapolate din termodinamică, acolo unde, conform primului principiu, într-un sistem închis (cum concedem a fi fenomenul sonor), cantitatea totală de energie rămâne neschimbată, dar, în virtutea principiului al doilea al termodinamicii, componenta inutilizabilă, indisponibilă a acestei energii creşte în detrimentul celei utilizabile, disponibile. Prin analogie, în istoria muzicii, cantitatea totală de energie semantică şi de încărcătură estetică este constantă, numai că, în timp, cu fiecare operă zămislită, cu fiecare eveniment creator consumat ori cu fiecare perioadă stilistică derulată, componenta activă, utilizabilă a acestei cantităţi de energie semantică şi de încărcătură estetică scade, suportând un proces de degradare, de perisabilizare. Va spori, deci, componenta inutilizabilă, indisponibilă şi, odată cu ea, gradul de manierism şi decadenţă al creaţiei muzicale dintr-o anume perioadă istorică. Fapt pentru care sistemul (spiritul epocii) va fi constrâns să se deschidă, fie pe verticală, devenind permeabil la anumite aspecte ale tradiţiei ori la puseurile avangardiste, fie pe orizontală, prin interferarea cu alte teritorii culturale. Sistemul va deveni în cele din urmă unul închis, expus autoeroziunii, îmbătrânirii. Şi tot aşa mai departe. Până când?